- dacă se poate, și o rețea wireless -
Neelie Kroes este o persoană foarte interesantă. A fost comisar pentru politici concurenţiale în timpul comisiei Barroso Unu. Cu alte cuvinte, s-a ocupat de sancţionarea firmelor care şi-au făcut un obicei din pîrlirea consumatorilor. Printre victimele sale – nume celebre din industria energiei (EON şi EDF) sau IT-ului (măreţul, inconfundabilul, unicul şi irepetabilul Microsoft). Cu ani în urmă, îi acordase lui Bill Gates un honoris causa la universitatea unde fusese rector. Asta nu a împiedicat-o ca, în calitate de comisar pentru concurenţă, să îi aplice cea mai mare amendă din istorie, pentru abuz de poziţie dominantă. A purtat o polemică destul de zgomotoasă cu Verheugen (comisar pentru industrie, atunci), în legătură cu „marii campioni industriali europeni“ (de tipul Airbus) pe care nu s-a sfiit să-i numească „gîşte obeze, îngrăşate pe banii contribuabililor europeni“. S-a opus Noii Strategii Energetice Europene, pînă la rezolvarea liberalizării pieţelor în domeniu. Este, aşadar, o fanatică a drepturilor consumatorului, o adeptă a pieţelor libere, fără monopoluri sau înţelegeri de fixare a preţurilor. De cîteva luni, în noua comisie Barroso, răspunde de Agenda Digitală a Europei.
Drept pentru care, ca orice bun comisar european, a editat o strategie „de linie“, un soi de plan cincinal pentru dezvoltarea digitală (se ocupă de TIC, – Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţii) a Europei. Domnia sa are o mare problemă iniţială: piaţa de TIC a Uniunii Europene este compusă din 27 de pieţe naţionale. Ergo, nu există o piaţă unică. Există 27 de standarde diferite, grade diverse de liberalizare, taxări diferenţiate de la un stat la altul. Asta înseamnă că o strategie comună trebuie să pornească de la dezideratul politic al armonizării pieţelor (în acest caz, „politic“ înseamnă vorbă goală, fără şanse de reuşită), să enunţe scopul final (îi ajungem din urmă pe americani), să enumere pericolele rămînerii în urmă (Europa va deveni în viitorul apropiat doar o destinaţie de vacanţă pentru cetăţenii economiilor mai dinamice) şi să stabilească un număr limitat de obiective relativ fezabile. Unul dintre ele este ca jumătate dintre cetăţenii Europei să facă shopping online. De vină pentru rezervele europenilor în a face cumpărături pe Internet este considerată a fi criminalitatea informatică. Mie îmi pare o ţintă falsă. Americanii suferă şi ei din cauza fraudelor cibernetice, iar asta nu îi împiedică să fie entuziaşti shopperi online. Numai că, peste Ocean, există fast food, iar europenii preferă slow food. În materie de mers la cumpărături, cred că există aceeaşi diferenţă culturală importantă care poate veni şi din decalajul de timp liber dintre cetăţeni obişnuiţi cu zece ore de muncă pe zi şi cu o vacanţă de două săptămîni pe an (americanii, bineînţeles) şi indivizi care muncesc maximum opt ore zilnic, au o grămadă de sărbători legale şi concedii anuale de pînă la o lună şi jumătate (e vorba de europeni, bineînţeles).
În plus, pînă la a se gîndi la interoperabilitatea celor 27 de pieţe naţionale, aş îndrăzni să recomand Comisiei Europene o temă mult mai simplu de rezolvat. De fiecare dată cînd ajung, în virtutea meseriei, la Bruxelles, am un program destul de încărcat: întîlniri, şedinţe, seminarii. De obicei, îmi rămîn cam 10-15 minute între un eveniment sau altul. Nu am timpul fizic necesar să fug pînă la Centrul de presă, unde sînt disponibile conexiunile Internet. La hotel, ora de conexiune costă între 7,99 şi 19,99 euro. Adică, astronomic de scump. Utilizarea modemului de conexiune mobilă (la Orange, în cazul meu) costă tot mult, că e în regim de roaming de date. De aceea, mă duc la cel mai apropiat McDonald’s (firmă americană, deh), unde găsesc o reţea wireless şi de unde îmi trimit articolele acasă.
Propun, de aceea, Comisiei Europene, ca mic exerciţiu administrativ-investiţional, să dea un exemplu şi să îşi creeze (măcar) o reţea wireless în propriul sediu, accesibilă în toate sălile de şedinţă, pe culoare, în întreaga clădire. Simbolic, Comisia Europeană ar reuşi să-i ajungă din urmă măcar pe americanii de la McDonald’s. Pe cei de la Google sau Microsoft îi lăsăm pentru pasul doi. Simplu, nu-i aşa?
