Chiar dacă celebra proză scurtă a lui Marin Preda e despre o oră din august, mi-am permis să-i parafrazez titlul, pentru că așa cum în ea destinul pare a se concentra într-o singură oră, uneori o săptămînă pare a trece ca o oră, acumulînd totuși în ea, paradoxal, prin fapte banale, sîmburi de sens generos. De altfel, se știe, nu o spun eu acum, orice fapt banal poate să constituie sensul unui mare text.

Textul meu e însă unul mic, numai bun pentru niște fapte banale. O săptămînă la Sfîntu Gheorghe, care se încheie acum. E ultima noapte aici. Fac, cu această ocazie, un rezumat al ei, atingînd tangent domeniul educației, permițîndu-mi, așadar, luxul de a ieși din fișa postului rubricii, cu cîțiva pași.

Fapte banale. Să ajungi în Sfîntu Gheorge, acest sat de pescari, devenit obiectiv turistic, izolat de lume prin canale de apă, să ajungi deci, pe la opt seara și să tragi la gazda cu care ai convenit. Dar să te trezești că nu te primește: ai omis, vina ta, turist iresponsabil, să-i spui că ai cu tine și un cățel. Mic, patru kilograme cu tot cu blană, dar cățel, totuși. E un minus educațional, ar fi trebuit să știi că așa e corect, să anunți. Dar ce faci acum? Ești în satul ăsta, e aproape ora nouă, oricum găsiseși gazda respectivă cu greu, prin intermediul lui Nicu, tipul ăla de treabă la care ai stat anul trecut și care ți-a spus că tot satul e plin, nu se mai găsește nimic, nici o cameră, nicăieri. E „Anonimul“, festivalul de film, și turiștii au dat buzna. Te uiți la C. care stă alături, cu cățelul în brațe, te uiți la bagajele sprijinite de gard, te uiți în dreapta, la Nicu, el îți mai spune o dată, cu reproș, că trebuia să-i spui și de cățel, dar asta este acum. La Nicu în curte, cu soția lui, căutați soluții. El nu are nici o cameră, dă cîteva telefoane, nimeni, nimic. Nici măcar bărci de întoarcere spre Mahmudia nu mai sînt la ora asta. Beți un vin, că ce să faceți, și între timp soția lui Nicu își amintește: la cineva, din apropiere, a rămas tocmai astăzi o cameră goală, niște turiști nu au venit. E de încercat. Cu sufletul la gură, asculți conversația de la telefon, răsufli ușurat: e liber. Și, la fața locului, camera se dovedește chiar drăguță, iar gazdele primitoare, totul e salvat.

Altă zi, alt fapt banal. Dimineață, la Nicu, la cafea. El e plecat, pe baltă. Dar soția lui stă la o cafea la povești. Băiețelul lor apare și el, adormit. A terminat clasa I. A fost greu, cu pandemia asta? N-a fost greu, spune mama. Au o învățătoare de care sînt foarte mulțumiți. Nu online. Totul pe hîrtie, prin părinți. Care mergeau la doamna acasă, le dădea materialele, le spunea de unde pînă unde, apoi părinții duceau caietele la corectat. Din cînd în cînd, îi mai chema pe copii la școală, cîte unul. Doamnă pe stil vechi, ne spune mama. Nu cu rezolvări pe fișe, care să se piardă, ci totul în caiet. Nici nu e greu, la o populație școlară de aproximativ 30 de copii în întreaga comunitate. Care, la rîndul ei, e de aproximativ 300 de suflete.

Plajă, soare. Locul mustește de un aer semiboem, festivalul dă o viață pulsantă comunității. Seara. Fapt banal. O terasă, cea mai șmecheră din satul ăsta izolat, care numără cu totul vreo trei locuri unde se poate mînca, exceptînd mesele luate în gospodăriile localnicilor. La ei se mănîncă cel mai bine. Dar uneori vrei să mai ieși. Vrem să mîncăm ceva light și să bem o carafă de vin la cină. Au doar mese mari, ei zic de zece persoane, eu aș zice șase-opt fără să stai înghesuit. Fiind doar două persoane, ne-au întrebat, după ce ne-am așezat și am comandat, dacă pot să mai stea alții cu noi la masă. Am zis nu, sub nici o formă, am venit doar noi, sîntem în pandemie, no way. Se pare că nu este acceptat un „Nu” dacă vrei să mănînci aici, așa că te trezești cu o familie străină alături. Meh. Nașpa. Să facă cineva ceva să te simți mai bine, mulțumiri anticipate. Educație.

Soare, plajă. Dar ai de lucrat. Fapt banal, dar ceva urgent, ceva destul de complicat, care nu suferă amînare. Se dovedește că-ți ia mai mult timp decît credeai. Pe la casele lor, ceilalți din grup lucrează, trăiești sentimentul vinovăției. Dar și față de C., care acceptă firesc să lucrezi, fără reproșuri. Te așezi pe la prînz și te trezești fumînd prima țigară a dimineții, ultima a nopții, după o noapte în care n-ai dormit deloc. Adică deloc! Cafele și Red Bull, cu un fel de navetă între masa de pe terasă, unde nu este priză, și cameră, cînd se termina bateria laptop-ului. La ora șase dimineața păsărele zboară în jur. Imediat se aprind propulsoarele trocariciului pentru mers la plajă, unde probabil o să dormi sub umbrelă pînă o să ți se retragă ochii bulbucați înapoi în cap. ’Neața! N-ai fi zis că mai poți așa un maraton, la 45+. E bine. Ești recunoscător colegilor de echipă, lui C., proniei și organismului tău.

Știrile zumzăie prin jur, dar le auzi cu ecou doar. Soare, plajă, scoici. Nu se măresc salariile profesorilor. Prim-ministrul a făcut și o comparație nefericită. Lumea din bulă e ba de-o parte, ba de alta. Guvernul e rău, nu-i pasă decît de capitalismul de junglă. Sau guvernul e bun, dar de unde să dea, dacă nu-i? Adevăr parțial, probabil, și de-o parte, și de alta. În privat, sînt atîția oameni care și-au pierdut locurile de muncă. Pe de altă parte, salariile profesorilor sînt cum sînt, în condițiile în care noul an școlar se anunță o aventură. Dar cine să se mai întrebe dacă nu cumva nu măririle în bloc ale salariilor sînt soluția, ci măriri poate diferențiate, pe principii de performanță și de complexitate a responsabilităților. Cînd m-am întrebat, deunăzi, dacă aceleași salarii trebuie să le ia un profesor de română sau de matematică sau de alte discipline care presupun responsabilități în raport cu examenele, care presupun corectări de teste și de teze, și un profesor care nu trebuie să facă aceste lucruri și nu are presiunea examenelor, s-au supărat pe mine unii prieteni, nu mai spun de cei ce nu-mi sînt prieteni. Așa că eu nu mă mai întreb. Poate se întreabă alții. Eu, plajă, soare, fapte banale, de viață, dintr-o oră din august. O oră bună, care e pe cale să se încheie, acum, cu mine stînd pe trepte și scriind acest text deloc memorabil, dar care pentru mine va rămîne un fapt de viață.

Vă salut, așadar, din acest Sfîntu Gheorghe unde, în treacăt fie spus, am făcut și aroganța de a merge la „Anonimul“, de a intra taman în spațiul de protocol, căci nu mai erau alte locuri libere, de a ne așeza, de a bea un vin, înainte de a ne întreba cineva, după mai bine de o oră, dacă facem parte dintre invitați. Nu făceam. Dar, la drept vorbind, cred că arătam ca și cum am fi făcut parte, altfel n-am fi fost tolerați atît de mult. Deh, puțin aer de cinema aveam. Vă salut, așadar, încă o dată, de pe treptele de unde scriu acest articol, de la nenea Vasile, care ne-a plimbat și cu barca, povestindu-ne cu glas blajin despre turci și cherhanaua părăsită. Vă salut!

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.