Am crescut, precum majoritatea compatrioților, într-un mediu superstiţios. Copiii au fost dintotdeauna un izvor nesecat de obiceiuri şi credinţe obscure. Eu şi tovarăşii mei de joacă nu intram decît cu piciorul drept în diversele incinte, juram „pe roşu”, nu călcam pe capace de canal pătrate sau dreptunghiulare, însă le căutam furibunzi pe cele rotunde, cu patru găuri, ca să le atingem vîrtos cu talpa, ne atîrnam aţe în gură dacă mamele ne coseau cumva un nasture cu haina pe noi, păşeam înapoi de trei ori în cazul cînd o mîţă neagră ne tăia calea, ţineam degetele încrucişate cînd, forţaţi de împrejurări, treceam pe sub zidării boltite și puneam mîna „pe verde” dacă vedeam numere de maşină cu cifre dublate sau triplate. Aceste excese ale imaginarului pueril colectiv căpătau, bineînţeles, prin diseminare, expresii individuale. De exemplu, învăţasem de la o fetiţă de pe scară, ceva mai mare decît mine, că, atunci cînd un adult îmi zîmbeşte cu prietenie, mîngîindu-mă eventual pe cap, mă „deoache” de fapt, eu avînd datoria să mă protejez cu o formulă magică, repetată în gînd de trei ori: „Să mă pupi…” (haideţi să atenuăm puţin coloritul mult prea viu al frazeologiei româneşti şi să spunem) undeva!”. Prin urmare, mă întîlneam, la bloc, cu doamna Icsulescu. Ea mă întreba: „Ce faci, puişor?”. Eu, cu mintea crispată, alertată de bipăielile neuronilor de apărare, replicam, salvator-incantatoriu, în ecoul gîndirii: „Să mă pupi undeva!”. Mă aborda domnul Igreculescu: „Cum e viaţa, Codrule?”. Eu murmuram ca un vrăjitor voodoo: „Să mă pupi undeva!”. Cu timpul – şi aici apare contribuţia personală la nevroza generală –, sub influenţa deprinderii temporalităţii verbului la şcoală, răspundeam, mental, oarecum mai complicat, pentru a face „deochiul” ineficient în prezent, în trecut, în viitor şi în vecii vecilor: „Să mă pupi undeva, să mă pupi undeva, să mă pupi undeva!”. Apoi: „M-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva!”. În final, cu sentiment de apoteoză: „Mă vei pupa undeva, mă vei pupa undeva, mă vei pupa undeva!”. Dacă nu mă înşel, prin gimnaziu, şcolar fruntaş fiind eu la gramatică, am adăugat şi sofisticatele: „Mă vei fi pupat undeva!” şi „Mă vei fi pupînd undeva!”.

Treptat, mi-am atras şi familia în jocul talismanelor şi al formulelor magice. Nu mai era suficient că mergeam la şcoală, invariabil, pe acelaşi drum (foarte întortocheat în comparaţie cu strada principală, lină şi umbrită de copăcei, ce lega direct blocul nostru de liceu), drum pe care, de altfel, nu l-am părăsit nici cînd s-a deschis un şantier în mijlocul lui, preferînd să fac echilibristică, pe scînduri, deasupra unor gropi imense şi printre betoniere sinistre, în strigătele „binecuvîntătoare” ale muncitorilor (anihilate, se-nţelege, cu cîte un „Mă vei pupa undeva!” articulat rapid, la înghesuială). Nu mai părea de-ajuns nici că mă opream întotdeauna, în excursia aventuroasă către şcoală, în faţa unui panou pentru a citi, în viteză, afişele cu titluri de concerte ale Filarmonicii (îmi băgasem în cap că, în mod cert, cu cît voi reuşi să parcurg mai multe cuvinte de pe anunţurile în cauză, cu atît mai bine îmi va merge, în ziua respectivă, la „mate” sau la „fizică”; i-am învăţat atunci, bezmetic, pe toţi regizorii de opere şi operete şi m-am familiarizat cu numele tuturor sopranelor şi tenorilor; în plus, ştiam pe dinafară datele evenimentelor teatrale şi muzicale, fiind în stare să funcţionez, cu brio, ca un mic birou de impresariat artistic). Nu, efortul ocult trebuia să devină mult mai amplu. Ca atare, ajunsesem să cred că, dacă taică-meu nu folosea la despărţire, dimineaţa, o anumită formulă („Pa, tăticu’”), omenirea era ameninţată de spectrul Apocalipsei. Aşadar, la presiunile mele stranii, omul îmi zicea, de cîteva ori la rînd şi pe intonaţii diferite, „Pa, tăticu’”, pierzîndu-şi frecvent ritmul respirator, sub stricteţea repetiţiei. Cînd trebuia să plece pentru un timp din oraş, cu o seară înainte, se posta sobru în mijlocul sufrageriei şi începea să turuie: „Pa, tăticu’, pa, tăticu’, pa, tăticu’, pa, tăticu’”, de zeci, poate chiar sute de ori, ca să-mi ajungă pe mai multe zile. Interesant, eu nu dădeam semne că aş fi priceput grotescul situaţiei, stînd senin în faţa sa (cu mîinile uşor depărtate, precum yoghinii cînd încearcă „să prindă” Spiritul Universal) şi umplîndu-mă benefic de „pa-tătici” ocrotitori (la cîţi mi-a oferit în acele idilice timpuri, cred că mai am şi astăzi vreo două-trei sute de mii, de rezervă, pentru zile grele). Mă mir că nu cădeam în transă în momentele menţionate, de la atîţia „pa-tătici”, şi, cu ochii daţi peste cap, spume la gură şi voce cavernoasă, să dezvălui marile enigme ale umanităţii... Ceea ce – să fim bine înţeleşi – nu însemna că mie îmi mergea bine la „mate” şi la „fizică”. După ieşiri scurte şi complet lipsite de triumf la tablă, profesoarelor nu le rămînea decît să mă expedieze, în felul lor neconcesiv, spunîndu-mi: „Pa, tăticu’!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.