Cîteva naraÈ›iuni scrise de unul dintre autorii mei preferaÈ›i – romanticul american Nathaniel Hawthorne – m-au lăsat în mare confuzie după prima lor lectură. Nici chiar a doua nu m-a ajutat semnificativ. Nici măcar faptul că am studiat textele respective în facultate È™i le-am analizat detaliat, ulterior, în perioada stagiului doctoral din America, nu a îmbunătățit situaÈ›ia. Ce mai, pot să spun că nici critica dedicată lor È™i parcursă consecvent de mine nu m-a scos din ambiguitate de-a lungul timpului. Era acolo un mister capabil, se pare, să depășească posibilitatea „explicativă“ a literaturii, legîndu-se de viaÈ›a propriu-zisă, viață pe care trebuia, în mod evident, să o trăiesc mai întîi È™i abia după aceea să o înÈ›eleg. Mă refer la o parte dintre nuvelele cuprinse în celebra antologie epică (din 1843) a prozatorului – Twice-Told Tales / Povestiri spuse a doua oară – È™i unite, conform comentatorilor operei lui, de o aÈ™a-numită temă a egoismului. Mai exact, e vorba de acei eroi creaÈ›i de Hawthorne, care, inexplicabil (È™i, ca atare, foarte tulburător!), îÈ™i părăsesc familiile È™i vieÈ›ile fericite duse alături de ele pentru a se izola de lume È™i pentru a-È™i asuma niÈ™te existenÈ›e fără orizont, petrecute în singurătate deplină.
Personaje din această categorie sînt Wakefield, Ethan Brand È™i Roderick Elliston. Primii doi dau È™i titlurile povestirilor unde evoluează ca protagoniÈ™ti, al treilea apare într-o intrigă enigmatică, intitulată Egotism or the Bosom Serpent / Egoismul ori Șarpele din piept. O precizare importantă: egotism – termenul folosit de către scriitor în textele sale È™i preluat apoi de exegeÈ›i pentru a defini „tema“ centrală a parabolelor amintite – nu înseamnă, în engleză, întocmai, egoism. Pentru „egoism“ avem un cuvînt stabil, pe care îl È™tie oricine: selfishness. Egotism implică mai curînd „egocentrismul“, preocuparea maniacală pentru sine, „autoabsorbÈ›ia“ în universul interior pînă la ruperea de alteritate, pînă la dezvoltarea unui „autism“ afectiv. Unul dintre sensurile noÈ›iunii de egotism, oferite de dicÈ›ionarele anglofone, rămîne însă È™i cel de egoism, aÈ™a încît nu greÈ™im traducîndu-l astfel. În plus, însăși semnificaÈ›ia conceptului de egoism ar trebui lărgită prin includerea, în aria ei semantică, a tuturor înÈ›elesurilor de mai sus. În limitarea terminologică s-a aflat de fapt, observ azi, È™i originea lipsei mele de comprehensiune a mesajului real transmis de Hawthorne.
Repet, protagoniÈ™tii în cauză sînt paradoxali È™i, prin urmare, bizari. Absolut toÈ›i se bucură de o fericire nemeritată. Au soÈ›ii exemplare, unii È™i copii minunaÈ›i. Nimic nu le întunecă biografiile. Dimpotrivă, tot ce au atins în viaÈ›a lor s-a transformat în aur: familie, stabilitate socială, siguranță materială. Aripa îngerului protector s-a aflat mereu asupra lor. Și totuÈ™i, la un moment dat, îi apucă nebunia. Pleacă, fug, se ascund, se îndepărtează de cei dragi care îi caută, iniÈ›ial, disperaÈ›i, bănuindu-i, ultimativ, morÈ›i. Unii, după însingurare, precum Roderick Elliston, trec prin transformări fizionomice: se înverzesc la față, se schimonosesc teratologic, descoperind, într-un tîrziu, că îi devorează „È™arpele din piept“, că un „monstru“ aÈ™adar le mănîncă „inima“. AlÈ›ii, ca Ethan Brand È™i Wakefield, revin acasă, după decenii de absență, dar atitudinea lor se dezvăluie aceeaÈ™i. Nu vor să comunice cu nimeni, intrînd în recluziune taciturnă (Wakefield), sau se sinucid pur È™i simplu (Brand) – interesant, sinucigaÈ™ul preferă autoincendierea, revelînd, după carbonizarea trupului, conturul perfect al propriului cord nemistuit de flăcări, solidificat precum o bucată de marmură. Nici focul, carevasăzică, nu poate „înmuia“ o inimă împietrită.
Paradoxul comportamental al eroilor È™i hermeneutica „egoismului“ m-au oprit întotdeauna de la o bună înÈ›elegere a construcÈ›iei alegorice ridicate de Hawthorne aici. Mai întîi, ipoteza că cineva ar fugi de fericire, preferînd întunericul singurătății autoinduse, mi se părea absurdă. Cine ar face aÈ™a ceva? În al doilea rînd, ideea că egoismul s-ar găsi la rădăcina răului din personaje îmi sugera nonsensul. Cum să te izolezi, egoist, de toate, cînd È›ie îÈ›i merge ca-n Paradis? AÈ™ fi înÈ›eles, desigur, că frustrarea, eÈ™ecul, durerea te pot împinge la încrîncenare È™i, deci, la nevoia de izolare, dar bucuria? La fel, aÈ™ fi înÈ›eles È™i egoismul rudimentar, plăcerea slujirii sinelui cu orice preÈ›, dar cînd „sinele“ e deja slujit cu asupra de măsură, ce-È›i mai poÈ›i dori? Abia acum, vai, îl pricep pe marele scriitor, îmbătrînind eu însumi È™i „lărgind“ totodată zona de semnificaÈ›ie a cuvîntului englezesc egotism! Egoismul (aproape că îmi vine să-i spun egotism È™i în română!) reprezintă mult mai mult decît ne transmit dicÈ›ionarele explicative. Constituie o maladie a spiritului, care generează o alienare sui generis. Te îmbolnăveÈ™te de „tine însuÈ›i“. Odată infectat cu acest virus, mai poÈ›i doar „vieÈ›ui“, dar nici asta oricum, ci în carantină strictă.
Adică în totală recluziune.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
