„Pandora Papers”, o nouă investigație condusă de Consorțiul Internațional de Investigații Jurnalistice (CIIJ), a stîrnit un val de indignare în întreaga lume. A ieșit la lumină faptul că politicieni, oameni de afaceri, staruri din lumea sportului și personalități culturale și-au ascuns averile și au mințit în privința lor. Dar în ce măsură pot fi trași la răspundere avocații și contabilii care i-au ajutat?

Nu e nimic nou în privința practicilor dezvăluite de investigațiile CIIJ. Într-adevăr, anvergura, sofisticarea și armamentul legal desfășurat pentru a le permite ultrabogătașilor și potentaților zilei să fenteze legea e, poate, o noutate. Dar unica dezvăluire cu adevărat șocantă este că, pentru a da în vileag aceste mașinații, a fost nevoie de mai mult de șase sute de jurnaliști din întreaga lume, care și-au riscat adesea propria siguranță și viitorul profesional. Dificultatea muncii lor dovedește în ce măsură au înclinat avocații, legislativul și instanțele legea în favoarea anumitor elite.

Pentru a-și ascunde averile, bogații și cei puternici s-au prevalat de strategii de codificare legislativă vechi de sute de ani. În 1535, Regele Henry al VIII-lea al Angliei a restricționat un instrument juridic cunoscut ca „the use” (folosința), deoarece amenința să submineze relațiile existente (feudale) de proprietate și servea ca mijloc de eludare a impozitelor. Dar, în urma unui arbitraj legal iscusit, folosința a fost curînd înlocuită de un instrument și mai puternic: „the trust” (fiducia).

Codificată juridic de avocatul consultant și recunoscută de curțile de echitate [instanță întemeiată în vechea Anglie care urma un set de reguli libere, pentru a evita lentoarea și intransigența (sau „inechitatea”) dreptului comun – n. trad.], fiducia rămîne unul dintre cele mai ingenioase instrumente juridice inventate vreodată pentru crearea și conservarea averii private. Pe vremuri, le permitea celor înstăriți să se sustragă legilor succesiunii. Astăzi, este mijlocul prin excelență pentru eludarea fiscală și pentru structurarea activelor financiare, inclusiv a titlurilor garantate cu active și a derivatelor lor.

Funcțional vorbind, fiducia modifică drepturile și obligațiile față de active, fără a respecta legile formale al dreptului proprietății; ea creează astfel un drept de proprietate fictiv (fiduciar). Pentru constituirea unei fiducii e nevoie de un activ (bun) – teren, acțiuni sau obligații – și de trei persoane: un proprietar („the settlor”, fiduciantul sau constitutorul), un administrator („the trustee”, fiduciarul sau mandatarul) și un beneficiar al fiduciei. Proprietarul transferă titlul legal asupra activului (dar nu neapărat și posesia efectivă) către fiduciar, care se angajează să îl administreze în numele beneficiarului, în conformitate cu instrucțiunile fiduciantului.

Nici o altă persoană nu trebuie să aibă cunoștință despre această înțelegere, deoarece nu există nici o cerință de a consemna titlul sau de a dezvălui identitatea părților. Această lipsă de transparență transformă fiducia în instrumentul perfect pentru a juca de-a v-ați ascunselea cu creditorii și cu autoritățile fiscale. Și, întrucît titlul legal și beneficiile economice sînt împărțite între cele trei persoane, nimeni nu-și va asuma de bunăvoie obligațiile care decurg din proprietate.

Fiducia a devenit un instrument juridic favorit al elitelor globale, dar nu printr-o „mînă inivizibilă” a pieței [referire la conceptul lui Adam Smith referitor la mecanismul de autoreglare a pieței – n. trad.], ci mai degrabă printr-un calcul juridic bine țintit. Avocații au forțat limitele juridice existente, instanțele au admis și au aplicat inovațiile lor, iar legislatorii (mulți dintre ei îndatorați, probabil, unor sponsori bogați) au codificat apoi aceste practici în corpul legislației. Pe măsură ce vechile restricții au fost restrînse, legea fiduciară și-a extins aria de competență.

Aceste schimbări juridice au făcut posibil ca o gamă tot mai mare de active să poată fi administrate fiduciar și ca rolul fiduciarului să poată fi delegat unor persoane juridice, în mai mare măsură decît unor indivizi onorabili, precum judecătorii. În plus, îndatoririle fiduciare au fost reduse, răspunderea fiduciarului a fost restrînsă, iar durata fiduciei a devenit tot mai flexibilă. Toate aceste adaptări juridice au făcut ca fiducia să fie aptă și operabilă la nivelul finanțelor globale.

Țările cărora le lipsea acest instrument au fost încurajate să-l emuleze. În acest scop, în anul 1985 a fost adoptat un tratat internațional: „Convenția de la Haga asupra legii aplicabile trust-urilor și recunoașterii lor”. În țările în care legislatorii au rezistat presiunii de a sancționa trust-urile, avocații au modelat instrumente echivalente, pornind de la legile care reglementează fundațiile, asociațiile sau corporațiile – și au pariat (adesea corect) că instanțele vor confirma inovațiile lor.

În vreme ce anumite jurisdicții s-au întrecut pe sine pentru a fi ospitaliere juridic „creării” de averi private, altele au încercat să fie mai severe cu arbitrajul juridic în materie de taxe și impozite. Dar restricțiile juridice funcționează numai atunci cînd legislativul are controlul exclusiv asupra legilor aplicate în jurisdicția sa. În epoca globalizării, cele mai multe legislative au fost deposedate în mod eficient de această capacitate de control, prin faptul că legea a devenit „portabilă”. Dacă o țară nu are legea „convenabilă”, o altă țară ar putea-o avea. Cîtă vreme locul în care se desfășoară afacerea recunoaște și aplică legea străină, documentele juridice și contabile pot fi direcționate către cea mai favorabilă jurisdicție străină și treaba e ca și rezolvată.

Sistemele juridice naționale au devenit astfel elemente ale unui meniu internațional de opțiuni, din care deținătorii de active își aleg legile de care doresc să fie guvernați. Nu au nevoie de pașaport sau de vize, au nevoie doar de un înveliș juridic. Prin preluarea unei noi identități juridice, puținii privilegiați pot decide cu cît vor fi impozitați și ce reglementări trebuie să suporte. Iar dacă obstacolele legale nu pot fi depășite chiar atît de ușor, avocații unor case de avocatură internaționale de prim rang vor concepe un proiect de lege care să-i permită unei țări să fie compatibilă cu „cele mai bune practici” ale finanțelor globale. În această privință, paradisuri fiscale și fiduciare precum Dakota de Sud și Insulele Virgine Britanice reprezintă standardul de aur.

Costurile acestor practici sînt suportate de cei care sînt mai puțin mobili și insuficient de bogați. Dar transformarea legii într-o mină de aur pentru cei bogați și puternici provoacă daune și dincolo de inechitățile imediate pe care le generează. Subminînd potențial legitimitatea legii, aceste practici periclitează fundamentul însuși al guvernării democratice.

Cu cît vor insista mai mult elitele și avocații lor că tot ceea ce fac este legal, cu atît mai puțină încredere va avea publicul larg în lege. Elitele globale de astăzi ar putea continua să prefacă legea în avere privată. Dar nici o resursă nu poate fi exploatată la nesfîrșit. Odată pierdută, încrederea în lege va fi greu de recîștigat. Iar cei bogați își vor fi pierdut cel mai prețios activ dintre toate.

Katharina Pistor, profesor de Drept comparativ la Facultatea de Drept Columbia, este autoarea volumului The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality.

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons