Cred că puțini literați i-au detestat atîta pe arheologi ca fondatorul mișcării futuriste, Marinetti. Unde deschizi colecțiile lui de texte (de pildă, F.T. Marinetti, Critical Writings, ed. G. Berghaus, New York, 2006), dai de ocări pentru această breaslă. El spune că luptă împotriva „tradiționalismului italian în toate formele lui respingătoare: arheologie, academism, pedanterie, sentimentalism, erotomanie ș.a.m.d.”. (Pasajul revine într-o formă aproape identică în diferite publicații și discursuri; într-unul se adaugă acestei liste și „turismul străin”.) Cînd pledează pentru intrarea Italiei în război, futuristul notează diverse avantaje ale războiului, care va încuraja gimnastica și sportul, și o va termina cu „profesorii, filozofii, arheologii, criticii, (…) cu greaca, latina, istoria, senilitatea, muzeele, bibliotecile și industria turistică”. Bombardamentele și trenurile blindate țin de viață, de triumf; poezia pasivă, clasică (din care unul din stiluri este, zice el, poezia arheologică) e moartă. Dorește acum „un cult al progresului și vitezei, al sportului, al vigorii fizice (...) al eroismului și pericolului, împotriva oricărei obsesii cu cultura, educația clasică, muzeul, biblioteca și vestigiile arheologice”. A, mai e și punctul patru din manifestul futurist din 1909, din care rezultă că automobilul de curse care gonește, „împodobit cu tuburi groase ca niște șerpi cu răsuflare explozivă” este mai frumos decît Victoria din Samothrace. O comparație însă în care, cu pedanteria și academismul meu, eu nu văd decît un compliment pentru statuia greacă.

Ar fi trebuit poate să încep tocmai cu acest manifest. Aflăm de acolo că Marinetti și ai lui vor să salveze Italia de „cangrenă”. (Urmez aici varianta celebră a textului, apărută în Le Figaro; văd că în versiunea italiană publicată, din cîte înțeleg, cîteva zile mai devreme, e adăugat și adjectivul fetidă). E vorba de o cangrenă de „profesori, arheologi, ghizi turistici și anticari”. „De prea multă vreme Italia este un tîrg de vechituri, care furnizează lumii mobilierul strămoșilor noștri [partea cu mobilierul lipsește în it.] (…) Noi vrem să debarasăm Italia de nenumăratele muzee care o acoperă ca nenumărate cimitire. (…) Muzee: dormitoare comune unde se zace pentru totdeauna alături de ființe detestate sau necunoscute. Se poate admite să facem o vizită [pelerinaj, în it.] pe an la muzeu, așa cum mergem să ne vedem morții o dată pe an. (…) Dar să mergem să ne plimbăm zilnic prin muzee tristețile, curajul fragil și anxietatea [in it. mai e și morbidă], asta nu admitem. (…) Frecventarea zilnică a muzeelor, a bibliotecilor și academiilor, aceste cimitire ale eforturilor irosite (…) este pentru artiști ca tutela prelungită a părinților pentru tinerii inteligenți, beți de talent (…). Dați foc la rafturile bibliotecilor! Deviați cursul canalelor ca să inundați cavourile muzeelor” [în it., muzeele și atît, deși în ambele variante, puțin mai jos, bibliotecile sînt niște „catacombe”]. Să-i fie rușine oricui deduce de aici că micul Marinetti (care copilărise în Egipt) a fost dus cîndva de părinți la muzeu și s-a speriat de mumii.

Unul din motivele pentru care omul nostru sprijină intervenția Italiei în Africa otomană (războiul italo-turc, 1911-1912) este pentru ca țara sa să nu mai trăiască din gloria antică, ci să-și asigure una modernă. Războiul în sine e dezirabil ca „unica igienă a lumii” și pentru că reprezintă (pace von Clausewitz…) o extindere a artei cu alte mijloace. Dar și în 1915, anul intrării Italiei în război, el se distanțează de naționaliștii care au „o manie pentru monumente și o venerație pentru ruinele atice”, a căror Italie arheologică și culturală pusă pe un piedestal el o vede altundeva ca pe o „patrie a cadavrelor, imens Pompei”.

Nu trecutul Italiei în sine e dezgustător pentru Marinetti, ci valorizarea obsesivă a trecutului (numită passatismo), care împiedică țara, după el, să se deschidă spre o vivace, violentă modernitate. Cum nu te poți lupta cu ceva abstract, el dă obsesiei cel mai la îndemînă corp – al celor care descoperă în săpături obiecte vechi și al celor care au grijă de ele în muzee. Nu e nici singurul care gîndește așa. Oribilul portret pe care îl face Veneției (văzută ca prostituîndu-și peisajul urban și istoria) nu e departe de ce zice Papini de Florența, încremenită în Renaștere, a cărei măreție e azi o povară și ai cărei specialiști din universități, academii și muzee ar fi nimerit să fie aruncați în rîul Arno. (Ca unul născut pe Dîmbovița, recunosc că nu înțeleg foarte bine cum e să te strivească, ca pe florentini, moștenirea culturală a orașului tău, deci n-ar trebui să mă grăbesc să judec.) Cei doi nu sînt singurii care critică muzeele. În 1910, un alt futurist, Boccioni, vorbește de „fanatismul religios... hrănit de existența periculoasă a muzeelor” și critică admirația pentru statui vechi și alte lucruri roase de viermi și erodate de vreme. Marcel Iancu povestește că dadaiștii lui simțeau același lucru: că totul trebuia demolat, ideile burgheze despre artă, opinia publică, instituțiile, muzeele, bunul gust.

Ca să fiu drept, lui Marinetti nu i-a cășunat doar pe muzee și arheologi, de care uneori uită și se ocupă de altceva. Critica pe care o adresează patriei lui este complexă; ea include și pastele, „absurda religie gastronomică italiană”. Spune că cei care consumă paste le duc „ca pe o ghiulea de plumb în stomac, ca pe o ruină, asemenea prizonierilor ce execută o pedeapsă pe viață sau arheologilor”. E ultima lovitură pe care ne-o dă, prin surprindere, Marinetti: arheologii și ocnașii sînt ejusdem farinae.

În romanul lui Mafarka futuristul (1909), văd totuși că autorul nu e chiar deasupra istoriei și arheologiei romane de care se văita atît. Eroul principal este un african cu pielea „de culoarea frumoaselor statuete de teracotă”. Mai important e că Mafarka își alcătuiește singur, fără să ne explice prea exact cum, un copil, un supraom cu aripi. Într-un pasaj absolut dezolant, Marinetti exaltă posibilitatea de a face copii sans le concours et la puante complicité de la matrice de la femme. Calea asta fusese deschisă de un discurs ținut cîndva de Augustus în Senat, în sprijinul legislației lui pentru căsătorii și creșterea numărului de copii, în care cita un cenzor republican care zisese că toți romanii ar evita neajunsul de a-și lua o soție dacă neamul s-ar putea perpetua și fără ele (Titus Livius, Per. 59; citatul exact la Aulus Gellius I, 6).

Nu vreau să-i reproșez lui Marinetti fleacuri, cum ar fi că pînă la urmă a încercat și a reușit să devină academician. Știu că retorica avangardei barbare care regenerează o civilizație epuizată – osuarul unei lumi de esteți – nu era ceva nemaiuzit, nici, luată de una singură, prea periculoasă. De acord că muzeele nu sînt ceva tineresc și eroic – nu ăsta e scopul lor – și de acord că gloria trecutului, băgată pe gît cu forța de mic, poate să te sastisească. M-aș bucura, în plus, să se poată demonstra că futuriștii au virat spre fascism doar din speranța de a asigura artei un rol mai important în societate. Dar, așa cum istoricii literari au spus-o, moștenirea estetică a futurismului italian s-a dovedit benignă, iar cea politică, malignă.

Înțeleg că ceea ce zic manifestele literare – inclusiv despre arheologi – trebuie, probabil, luat în spirit, nu în literă. Dar asta numai dacă ai o minte deschisă; în obtuzitatea mea, rămîn în continuare ofensat. Ceea ce e cu atît mai grav cu cît eu îmi înec supărarea în paste.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons