În  ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, 2011 –, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect. Întrebat cum de a scris 15 cărţi despre acelaşi lucru, Cioran invoca obsesia. Cu alte cuvinte, Cioran scria pentru că nu putea uita. Vladimir Tismăneanu scrie pentru că nu admite ca noi să uităm. Nu avem voie să uităm comunismul, iar Vladimir Tismăneanu are grijă de asta, ducînd mai departe respectul absolut pentru memoria integrală ca suprem şi mandatoriu exerciţiu etic, aşa cum neuitaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cereau. Mi-l imaginez pe Vladimir Tismăneanu ca pe un paznic al conştiinţei colective – cînd adoarme, toropită de relativismul derutant al vremii noastre, şi e gata să alunece în eroare fără să-şi dea seama,  el o trezeşte cu un şoc de adevăr (o carte despre comunism) şi o readuce în cadrul reperelor fireşti. Nu cunosc pe altcineva care povesteşte mai bine comunismul. Ştiu, fireşte, poveşti cutremurătoare  despre oameni obişnuiţi deveniţi eroi sau ticăloşi într-o secundă, despre victime şi călăi care îşi inversează rolurile în chip cu totul neaşteptat, despre turnători şi turnaţi, despre cruzime programată şi inexplicabile gesturi de compasiune, şi aşa mai departe. Poveştile comunismului au, la nivelul conştiinţei individuale,  magnitudini dostoievskiene, epuizînd  putinţele etice ale umanului în toate sensurile posibile. Vladimir Tismăneanu, însă, are darul unic de a transfera asemenea poveşti adevărate la nivelul sistemului – el povesteşte sistemul, îl analizează povestindu-l. După ştiinţa mea, numai Vladimir Tismăneanu practică această abordare a comunismului. 

Cum spuneam, Vladimir Tismăneanu este dintre cei care nu vor să lase tema comunismului să cadă în desuetudine plictisitoare. După cum se ştie, comunismul este salvat în ochii omenirii chiar şi după 1990 pentru că este controversat. Nazismul face unanimitate: a fost o crimă, o oroare, o catastrofă. Comunismul, însă, se discută. Comunismul, aşa cum a fost el, se salvează prin simplul fapt că încă dezbatem dacă e bun în sine, dar a fost rău aplicat, sau dacă este rău în sine şi nu poate fi niciodată altfel aplicat. Această dezbatere, admisibilă intelectualmente, este moralmente strigătoare la cer. În acest context, Vladimir Tismăneanu a ales calea cea mai onestă: spune tot despre subiect. Luminează faptele din toate unghiurile, cu abundenţă de detalii. Vorbeşte despre comunism din perspectivă politică şi ideologică, din perspectiva psihologiei personajelor care au făcut comunismul şi a celor care au fost strivite de comunism, din perspectiva grupurilor favorizate şi a grupurilor reprimate. Comunismul – ne spune de fapt Vladimir Tismăneanu – trebuie citit din toate unghiurile. Şi din oricare l-am citi, ajungem la aceeaşi concluzie: la vremea lui a fost atroce şi, cînd vremea i-a trecut, a devenit periculos. La lansarea cărţii, editorul Gabriel Liiceanu spunea că vede cum activitatea intelectuală a lui Vladimir Tismăneanu, prodigioasă şi neobosită, rodeşte. Dacă Vladimir Tismăneanu s-a clasicizat deja în postura de expert de prim rang al maladiilor ideologice ale secolului trecut, au apărut tineri români în urma lui şi datorită lui. Sînt tineri care se ocupă de comunism fără să-l fi trăit direct, tineri pentru care comunismul nu mai este o traumă personală. Formaţi de Vladimir Tismăneanu, ei vor fi mărturisitorii post-comunismului şi e bine să mărturisească vremurile de acum, ştiindu-le bine pe cele de dinainte. 

Cu această carte în mîini, e bine de ştiut că asasinarea lui Ioan Petru Culianu a ucis şi unul dintre cele mai promiţătoare proiecte interdisciplinare de care am auzit vreodată: un studiu coautorat de V. Tismăneanu şi de I.P. Culianu despre religiile politice. La 21 mai 1991, acest proiect era pe agenda amîndurora. Citiţi această carte excelentă şi jucaţi-vă imaginînd cam ce ar fi adăugat I.P. Culianu – şi politica, dar şi o carte despre politică pot fi, împreună, un joc combinatoriu al minţii, nu-i aşa? 

Politica este un exerciţiu de credinţă. Credinţele ne mişcă în lume, şi nimic altceva. Faptul că, în limbajul comun, cînd spui „credinţă“ primul gînd zboară la religie, spune ceva. Epoca de după căderea URSS, pe care unii au numit-o superficial „a post-ideologiilor“, este o confirmare a celor care, aidoma lui Mircea Eliade, tot spun că homo religiosus trăieşte şi e mai viu ca niciodată. Dar chiar şi aşa, mă întreb dacă nu e prea mult să spui despre comunism că e o religie. Sigur, o religie politică sau – aşa cum preferă Vladimir Tismăneanu să spună – o religie seculară. Conceptul în sine are, deja, carieră academică serioasă – vine dinspre intelectuali catolici sau protestanţi de calibru greu, precum Paul Tillich sau Eric Voegelin. Şi totuşi, nu mă pot opri să întreb: nu e cam mult să spui despre o doctrină politică totalitară că este o religie? Orice orbire frenetică e religie? Orice ideal care arde simţurile fundamentale ale omenescului e mistic? Orice individ care fanatizează mase atinge mitul? Iar despre comunism, întrebarea întrebărilor: E posibilă o religie fără Dumnezeu? O religie atee? Poate fi transcendent un proiect „materialist-ştiinţific“ de societate? Nu cumva ne fură îndrăzneala metaforei şi provocarea paradoxului?  

În orice caz, Vladimir Tismăneanu este un autor superb preocupat de o monstruozitate. Prin urmare, nici una dintre cărţile sale nu trebuie lăsată necitită. Nici aceasta şi, o spun cu încredere nerăbdătoare, nici următoarele.