Pensiile publice sînt una dintre cele mai sensibile și mai complicate teme economice ale României. Și nu doar ale economiei românești, ci la nivel european. Subiectul pensiilor strînge împreună o serie de factori obiectivi, care pot fi calculați cu o precizie matematică, alături de decizii subiective, luate pe criterii politice sau, pur și simplu, discreționare. În ceea ce privește pensiile, se îmbină calculul științific cu interesul de moment.

Este ca și cum un clovn ar trebui să jongleze, în același timp, cu șase-șapte mingi. Dacă scapă una dintre ele, sistemul întreg este în pericol să se prăbușească. Iată mingile pe care jonglerul trebuie să le țină, în același timp, în aer.

Pensiile depind de raportul dintre numărul de salariați și cel al pensionarilor. Pentru că pensiile de azi sînt plătite din contribuțiile încasate tot astăzi, raportul dintre angajați și pensionari este esențial. În România, sînt 10 salariați la 9 pensionari, ceea ce ar putea părea suficient. Doar că este ceva putred. Fondul de pensii publice are deficit, ceea ce arată că proporția salariați-pensionari de 10 la 9 nu este suficientă. Fie, pensiile sînt prea mari (fapt imposibil de acceptat de societate), fie contribuțiile sînt prea mici (situație imposibil de „digerat” de către cei care își plătesc corect obligațiile bugetare).

Dar situația trebuie privită și în mod dinamic. De exemplu, numărul pensionarilor este mai mare cu un milion de persoane în comparație cu anul 2000, dar numărul salariaților este mai mare cu numai 200.000. Evoluția este clară și în viitor. Ieșirea la pensie a unei generații numeroase („decrețeii”) și estimarea numărului de angajați va pune o presiune tot mai mare asupra sistemului de pensii publice. Este o realitate care nu poate fi ignorată, mai exact, este un calcul matematic, demografic, de prognoză care nu poate fi contestat. Dar nici nu este luat în seamă. Dacă decidenții politici ar avea în vedere evoluția demografică și a pieței muncii ar fi mult mai rezervați în a oferi creșteri exagerate și nesustenabile pentru pensiile din sistemul public. Spre exemplu, specialiștii arată că o creștere a punctului de pensie cu 40%, așa cum era prevăzută în lege, ar fi fost sustenabilă doar în condițiile în care numărul de angajați ar fi de două ori mai mare decît cel actual. Ceea ce spune totul despre relația complicată dintre calculele reci și deciziile politice populiste.

În ecuația pensiilor intră și alți indicatori. Cei mult discutați sînt vîrsta de pensionare (pentru femei și bărbați, separat) și speranța de viață. Este importantă perioada în care statul plătește pensia, dar un indicator mai puțin discutat este numărul mediu de ani de muncă pînă la ieșirea la pensie. El definește, de fapt, perioada de contribuție pentru un salariat. Din acest punct de vedere, al duratei medii a vieții profesionale, România se află sub media Uniunii Europene. Este sugestiv faptul că, în România, sînt un milion de pensionari cu vîrsta cuprinsă între 55 și 65 de ani, adică mult sub vîrsta de pensionare. Ceea ce arată portițele, slăbiciunile și abuzurile sistemului și, mai ales, arată că vîrsta de pensionare nu este decît o cifră, în realitate sistemul de pensii funcționează după alte coordonate decît cele oficiale.

Sistemul de pensii depinde și de o altă variabilă: rata de înlocuire a salariului cu pensia. În Uniunea Europeană, studiile arată că rata de înlocuire diferă între statele membre, între 50% și 110%. În România, rata de înlocuire este între 30% și peste 100%, dacă luăm în calcul și pensiile speciale, care oferă, în unele cazuri, pensii mai mari decît salariile.

Analizele de specialitate arată că nivelul pensiei în raport de salariu depinde, din nou, de evoluția demografică, de numărul salariaților, dar și de salariile pe care le cîștigă aceștia. Din aceste puncte de vedere, viitorul va fi complicat pentru pensionari, în sensul că un sistem sustenabil va reduce rata de înlocuire a salariului cu pensia. În această situație, echilibrul poate fi adus de sistemele de pensii cu capitalizare, administrate privat, fie cele cu contribuții obligatorii, fie cele facultative.

De asemenea, o temă complicată pentru politicieni este cea privind nivelul sărăciei pentru pensionari. La acest capitol, sensibilitățile sînt mari. Nimeni nu și-ar dori ca pensionarii să se afle în risc de sărăcie. Numai că acest lucru se întîmplă, iar aproximativ 16% din europenii cu vîrsta de peste 65 de ani sînt expuși riscului de sărăcie. Procentajul diferă de la țară la țară, dar calculele europene arată că venitul mediu al persoanelor în vîrstă este de 84% din pragul național al sărăciei. Este o problemă pe care politicienii o rezolvă în felul lor, respectiv, crescînd pensiile fără să aibă în vedere mai mulți parametri, ci doar unul, și anume calculul electoral.

La toate problemele sistemului se adaugă soluțiile sustenabile. Ele sînt pe termen scurt (împrumuturi care să susțină deficitul fondului de pensii și transferuri tot mai mari de la bugetul de stat către bugetul asigurărilor sociale) sau complicate și pe termen mediu (o posibilă creștere a vîrstei de pensionare, egalizarea vîrstei de pensionare dintre femei și bărbați sau descurajarea pensionării anticipate).

Să ne întoarcem la clovnul care trebuie să țină în aer mai multe mingi. Politicienii români ar vrea ca jongleria să meargă, numai că undeva lucrurile se împotmolesc. Acolo unde deciziile se iau ținînd cont doar de ce ar vrea să se întîmple, nu și de realitate. În cele din urmă, toate ambițiile politice sînt aduse cu picioarele pe pămînt de realitatea crudă a demografiei și a pieței muncii.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: adevarul.ro