Din punct de vedere sociologic, boema este un fenomen marginal. Sau, mai bine zis, al marginalilor. Oamenii care îşi permit să piardă noapte după noapte fără să simtă în vreun fel constrîngerea unui program a doua zi nu sînt dintre cei obişnuiţi. Nu sunt obişnuiţi nici oamenii care preferă noaptea zilei. „Obişnuiţi“ nu are nici un fel de conotaţie aici, ci desemnează perfect neutru o statistică. Oamenii boemei nu sunt dintre cei care pleacă la serviciu în fiecare dimineaţă, se întorc după-amiaza sau seara şi văd de casă, eventual de familie. De aceea, boemii sunt rari, ca florile de colţ. Totuşi, din punct de vedere cultural, ei contează mai mult decît „obişnuiţii“. De asemenea, boemii fac legendele urbane pe care „obişnuiţii“ le află. Poate tocmai de aceea, boemia nu va dispărea niciodată, deşi fiecare generaţie de boemi care se stinge anunţă, melancolic, dispariţia fenomenului întreg odată cu ea. Plănuiam să studiez boemia pentru doctoratul meu. De aceea, îl rugasem pe S., despre care ştiam că fusese ani de zile un boem, să-mi spună ceva despre acea perioadă din viaţa lui. A făcut-o atipic, scriind o scrisoare lungă. De mînă. Pe care mi-a trimis-o cu poşta. Mi-ar fi prins mai bine dacă scria pe computer şi-mi trimitea prin e-mail materialul ataşat. Aş fi lucrat mai uşor cu el. În orice caz, scrisoarea scrisă de mînă se află în sertarul meu şi constituie o mărturie excelentă despre ceea ce era boema bucureşteană la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000.

„Am reuşit, timp de cîţiva ani, să trăiesc în mijlocul acestui oraş, în mijlocul acestor oameni, să fiu suficient de pregnant încît să fiu recunoscut pe stradă cam o dată pe săptămînă, să am ceva glorie şi să stîrnesc ceva invidii fără să fac nimic special, nimic ieşit din comun. De fapt, în afară de o lungă, interminabilă trăncăneală, chiar nu făceam nimic. Trăiam dintr-o mică moştenire care revenise maică-mii, iar ea, generoasă cu mine aşa precum a fost întotdeauna, mi-a cedat-o cu totul încă din prima zi în care a intrat în posesia ei. Scriam infinit la un roman pe care, de altfel, nu l-am terminat niciodată, iar acum îmi dau seama că îmi plăcea să vorbesc în dreapta şi-n stînga despre acest roman mai mult decît îmi plăcea să scriu la el. Fără să cer vreo remuneraţie, scriam comentarii politice în diverse ziare şi, tocmai pentru că eram complet dezinteresat, îmi permiteam să fiu un idealist radical. Asta plăcea tuturor. Asta place întotdeauna. Aşa se face că eram invitat adesea la televizor şi îmi făcusem o mică reputaţie din a da de pămînt cu politicienii. Echidistant, în numele unui ideal pe care îl aplicam tuturor ca pe un fel de pat al lui Procust, executam pe oricine, brutal sau subtil, după cum simţeam că e mai devastator în fiecare situaţie în parte. Aveam succes. Odată, Laura mi-a spus: «Ştii ce e mişto la tine? Ţi se rupe! Se vede că ţi se rupe şi asta te face să fii briliant,curajos, sexy…» Duceam o viaţă pe care aş numi-o boemă. Trăiam ca eroii romanelor lui Mateiu Caragiale, deşi nu el, ci celălalt, tatăl, era spiritul tutelar la mesele noastre. Ritmul diurn-nocturn era cu totul tulburat în viaţa mea, iar trecerile prin cîrciumi de toată mîna erau obligatorii în cursul fiecărei nopţi. Aveam, în jur, tovarăşi de noapte cu care stăteam în jurul meselor pînă la ziuă şi discutam tot ce se poate discuta. Erau oameni speciali, deşi aveau cele mai banale păcate. Aveau în comun două trăsături, în afară de aceea care îi făcea să fie dependenţi de noapte şi pe care nu ştiu cum să o numesc: toţi exercitau ocupaţiunii artistice şi fiecare dintre ei trecuse prin cel puţin două divorţuri. Uneori, ne îmbătam. Dar încet, fără să bruscăm vinul şi fără să ne epuizăm puterile cu lovituri fatale. Uneori, chemam lăutari. Dar de cele mai multe ori, spuneam poezii, povesteam amoruri, inventam. Vorbeam enorm, ţineam discursuri – şi acum cred că nu toate erau fantaste, deşi acestea aveau efectul cel mai puternic printre noi –, glumeam abundent. În acei ani, am gustat din plin sentimentul tonic al întîlnirii cu oamenii pe stradă la 7 dimineaţa, ei mergînd grăbit spre serviciul lor obişnuit, eu ducîndu-mă acasă lent, să dorm, cuprins de oboseală şi zvîntat de fum de ţigară.

 Îi priveam ca pe nişte fraţi cărora le predam oraşul după ce eu îl ţinusem viu în timp ce ei dormiseră, iar acum rolurile se inversau, ei trebuiau să ţină oraşul în viaţă pînă mă trezesc eu. Am trăit, tot atunci, sentimentul transcendent al neştiinţei în ce zi mă aflu asociat convingerii că, chiar dacă aflu, nu are nici o importanţă. De fapt, nu era nici o diferenţă între ceea ce făceam joi sau sîmbătă sau marţi sau duminică. Doar uneori simţeam că e sîmbătă, pentru că anumite locuri în care obişnuiam să ne plasăm erau ocupate cu nunţi. Mi-l amintesc pe Ovidiu, ridicîndu-se masiv de la masă în toiul unei nopţi cu lăutari şi ploaie torenţială, rostind cu vocea lui de tunet: «Am aflat că e miercuri. Şi ce importanţă are asta?». Au urmat ropote de aplauze. Nu ştiu de ce, dar în toţi acei ani aveam impresia că eram un învingător. Nu făceam nimic. Nu duceam nici o luptă, nu apăram nici o cauză, nu slujeam nici un proiect. Doar vorbeam aceloraşi oameni noapte de noapte. Totuşi, simţeam că îmi aparţin aşa cum nu simţisem pînă atunci şi cum nu am mai simţit de atunci încoace.“


S. mi-a scris această scrisoare cu puţin timp înainte să moară. Bineînţeles, cînd scria aceste rînduri nu ştia că va muri, deşi un anumit ton fatal, testimonial, se poate lesne simţi. După cum se ştie, S. a murit în acel groaznic accident de tren petrecut la triajul de la Videle acum doi ani, în care acceleratul care gonea nebun, cu viteza maximă pe care i-o permitea infrastructura (adică aproximativ 45km/h) a fost izbit din plin de vagonul marfar scăpat fără frîne de pe cocoaşa de triere, dintr-o gravă eroare profesională a acarului. Vagonul marfar, într-o colosală cinetică oarbă născută din produsul dintre propria masă, panta cocoaşei şi forţa de gravitaţie, a izbit acceleratul exact în vagonul în care se afla S, citind relaxat Dilema veche. Unde călătorea S. şi de ce se afla în acel accelerat, nu s-a putut lămuri niciodată. Mergea, poate, la întîlnirea cu destinul său. Zile în şir, Antena 3 a difuzat repetat imagini cu fiarele de mare tonaj, contorsionate de teribilul impact şi a cerut isteric demisia ministrului, a guvernului şi, mai ales, a preşedintelui Băsescu. De cîte ori îmi vin în minte acele imagini teribile, îmi amintesc o celebră replică a lui Newton. După o conferinţă la Royal Society of London for the Improvement of Natural Knowledge, Newton a fost întrebat: „Ce este, totuşi, forţa de gravitaţie?“, iar răspunsul a venit după o clipă de tăcere: „Dumnezeu“. De cîte ori mă gîndesc la marfarul acela, sustras de gravitaţie de sub controlul manevrelor CFR şi la acel accelerat în plin lansaj la Videle, nu mă pot opri să mă gîndesc, înfiorat, la Dumnezeu.