Poveştile de aici

De cîtva timp, cititorii acestui colţ de pagină vor fi sesizat o schimbare. După ce ani de zile am comentat, mai ales, evenimente din realitatea politică internaţională, am început să spun poveşti. Se ştie, puterea poveştilor este cu mult mai mare decît cea a ideilor sau a părerilor. Aşadar, după ani de zile de publicistică, am decis să umblu cu elemente mai tari, pentru a oferi cititorilor substanţe mai puternice. Poveştile pe care le spun, le aflu la rîndul meu, aşa cum orice om află poveşti. De la unul sau de la altul, din ziare, din cărţi, de la televizor. Prima întrebare care mi se pune este dacă aceste poveşti sînt adevărate sau nu. Din punctul meu de vedere, da. Toate sînt adevărate. Adevărul poveştilor pe care vi le spun se poate lesne verifica. Dacă aflu o poveste care mi se pare că merită să fie spusă mai departe, nu îi alterez nimic din detaliile epice: nume de persoane implicate, locul acţiunii, data etc. Vreau ca cititorul meu, care în mod natural se întreabă dacă ceea ce-i spun eu aici e adevărat sau fals, să mă poată verifica rapid şi convingător, manevrînd, de pildă, instrumentul google. 

Pe de altă parte, transmiterea mai departe a unei poveşti nu are sens dacă nu poartă cumva amprenta celui care retransmite. Aici este locul să spun că, în această rubrică, nu fac nici jurnalism (adică nu transmit ştiri echilibrate şi verificabile din trei surse independente), şi nici literatură (în sensul că nu asum paternitatea creaţiei poveştilor pe care le spun, garantîndu-le originalitatea). Aşadar, o poveste mă interesează şi mi se pare obligatoriu de re-spus, dacă simt în ea o vibraţie etică ascunsă, neaparentă. Prin micile accente sau nuanţări pe care le fac cu ocazia re-spunerii urmăresc să scot în relief tocmai acest sens al poveştii, greu identificabil la prima rostire. Cu alte cuvinte, iau o poveste bine ştiută şi o răsucesc un pic pentru a afla şi altceva decît se vede la prima facie. Orice re-spunere a unei poveşti spuse deja adaugă un mic „spin“, nevinovat, care nu alterează nimic din povestea în sine, ci doar o îmbogăţeşte prin fructificarea unui potenţial pe care povestea îl are de la bun început. Această mică răsucire a poveştii bine ştiute nu o lămureşte apodictic, pentru că nu cred în poveştile care spun limpede, clar, un singur mesaj, care transmit o concluzie sau justifică o teză de orice fel a priori asumată. De asemenea, această răsucire nici nu o denaturează, transformînd-o din ceva real în ceva nereal. 

Folosind o analogie muzicală, în această rubrică, des şi programat în ultimele luni, execut improvizaţii sau variaţiuni pe o temă dată, bine cunoscută de toată lumea. De aceea, ţin ca poveştile pe care le spun să provină din surse cît mai lesne de accesat, precum cel mai citit ziar al planetei, o televiziune foarte urmărită, o agenţie de ştiri sau mărturia unei celebrităţi. 

De ce fac acest exerciţiu? Pentru că am impresia că poveştile care ne ocupă viaţa au mereu sensuri şi implicaţii pe care, în fuga luării la cunoştinţă a poveştii ca atare, le ignorăm. E ca şi cum o realitate mai adîncă, camuflată poate, dar nu neapărat greu încriptată, ne vorbeşte în şoaptă, iar noi nu avem răgazul să o auzim. În al doilea rînd, pentru că, vorba lui Borges, viaţa însăşi este un citat. (Nu întîmplător îl pomenesc pe marele argentinian – jocul lui cu realitatea mă fascinează şi mă influenţează puternic în ceea ce scriu.) Relevanţa oricărei poveşti este atît de mare dacă e bine re-spusă, încît devine un citat perfect integrat în altă operă/viaţă. În fine, în al treilea rînd, pentru că istoria lumii, ca şi biografiile noastre, nu sînt înşiruiri de fapte şi date obiective, ci suma unor poveşti pe care le tot re-spunem şi, prin re-spunere, le tot răsucim. (Asta istoricii o ştiu din primul an de studii, iar iubitorii de literatură o ştiu de la Márquez – iată, surse cît se poate de deschise.) 

În fine, am mai recepţionat o întrebare dinspre cititori. Dacă e aşa, de ce nu indic eu însumi, imediat, sursa? Pentru că regulile stricte ale sursei ţin de alt tip de demers decît cel pe care încerc să-l practic. În jurnalism şi în textele cu pretenţii ştiinţifice, regula evocării sursei este esenţială din motive lesne de dedus. În cazul acestei rubrici, avînd în vedere scopul meu, o asemenea indicare ar oculta imediat sensul pe care eu vreau să-l pun în evidenţă, dat fiind faptul că mesajul meu, re-spunînd povestea, este altul decît cel transmis de cel de la care am aflat-o. Prin urmare, ceea ce se urmăreşte întotdeauna prin indicarea sursei, adică exactitatea citării, nu este scopul meu. Pentru că eu nu spun, ci re-spun. Altfel, repet, am grijă ca sursa poveştii să poată fi imediat descoperită la cea mai simplă verificare, folosind orice detaliu din textul meu. În acest scop, pe de o parte, nu schimb nimic din elementele esenţiale şi identificabile ale poveştii şi, pe de altă parte, am grijă să culeg povestea din surse extrem de accesibile. 

Închei, transmiţînd tuturor cititorilor care au întrebări după lectura textelor mele mulţumiri pentru efortul pe care îl fac punîndu-şi-le. Iar celor care iau şi răgazul de a le transmite spre autor, într-un fel sau altul, mulţumiri mai apăsate. Pe toţi îi asigur că mica curiozitate sau iritare pe care textele mele le-o provoacă dă modestului semnatar al acestei rubrici cea mai mare satisfacţie.