Discursul preşedintelui Barack Obama despre revoltele populare care au loc în Orientul Mijlociu, urmat de vizita la Washington a prim-ministrului israelian Beniamin Netaniahu, a urmărit să demareze un nou efort de resuscitare a procesului de pace israelo-palestinian. 

În schimb, Netaniahu a găsit în discursul lui Obama un prilej de a sublinia propria opoziţie, bine documentată, faţă de soluţia bistatală bazată pe revenirea la graniţele ante-1967. El a ales să nu ia în considerare nici tema utilizării acestor graniţe ca punct de plecare al negocierilor, nici ideea lui Obama privind schimbul de teritorii (un element de uz curent în negocierile internaţionale de pace), ca mijloc de a ajunge de la acest punct de plecare la închiderea jocului. 

Reacţia lui Netaniahu la iniţiativa lui Obama a semnalat ceea ce, de la o vreme, era evident: complexul proces regional cunoscut sub denumirea de „Primăvara arabă“ şi apropierea anului electoral american pentru alegeri prezidenţiale sînt circumstanţe defavorabile tentativei de reluare a procesului de pace. După cum a sugerat declaraţia lui Netaniahu, israelienii au cîteva îngrijorări majore: dacă ecuaţia de bază rămîne, în cele din urmă, „teritorii contra pace“, cine vor fi interlocutorii lor, după ce furtuna din lumea arabă se va potoli? 

Acest moment anevoios este un bun prilej pentru a formula cîteva întrebări fundamentale privind chiar efortul de pace – un proces a cărui durată, măsurată în ani, începe să coincidă cu durata de viaţă a unora dintre protagonişti. 

Elementele unui eventual acord se cunosc de ani de zile: crearea unui stat palestinian viabil – un obiectiv susţinut de ultimii doi preşedinţi ai SUA –, asociată cu menţinerea unor graniţe sigure pentru Israel, cîteva aranjamente suplimentare cu privire la Ierusalim, şi un pachet economic. Dacă aceste componente ar fi ambalate şi vîndute ca un joc de societate, participanţii la joc nu ar considera foarte dificilă instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Şi totuşi, de zeci de ani, nici una dintre tabere şi nici vreunul dintre numeroşii moderatori de pace nu au fost capabili să cîştige jocul. 

Acum, cînd o situaţie regională furtunoasă se suprapune cu un sezon electoral american la fel de furtunos (în care nici o temă nu e cruţată de arena politică), sarcina asamblării acestor elemente este cu atît mai dificilă. E prea devreme să evaluăm efectul istoric al „Primăverii arabe“, dar dacă ar fi să tragem astăzi o concluzie, am spune că Israelul şi vecinii săi palestinieni nu prea au nici o legătură cu aceasta. Evenimentele din această primăvară – din Africa de Nord, din Peninsula Arabă şi chiar din Levant – trebuie să-i fi convins pe americani (şi pe alţii), care îşi imaginează că lumea arabă nu se gîndeşte decît la cauza palestiniană, de contrariu. 

În lunile care urmează, ne putem aştepta ca ţările din regiune să se concentreze pe probleme de guvernare, pe dezvoltarea de competenţe, pe drepturile omului şi pe modalităţi de a crea economii capabile să răspundă aspiraţiilor propriilor cetăţeni, greu încercaţi, către o viaţă mai bună. Noii lideri arabi se vor lupta din răsputeri cu aşteptările tot mai mari ale publicului, iar disponibilitatea lor de a se implica în procesul de pace va trece pe planul doi. 

Astfel, s-ar putea argumenta că, în timpul acestei delicate perioade de tranziţie şi în absenţa totală a oricărui indicator de progres, procesul de pace ar putea beneficia – cel puţin pentru moment – de o remiză, dacă nu de o benefică neglijare. Cînd nimic nu se mişcă în direcţia bună, cea mai adecvată măsură ar putea fi apăsarea butonului pauză. 

Aici, fiecare trebuie să păşească cu grijă. S-a discutat îndelung asupra modului în care evenimentele regionale ar putea, eventual, afecta procesul de pace. De exemplu, orice guvernare din Egipt va trebui să se confrunte, pe viitor, cu mai multe structuri democratice interne (cum ar fi comitetele parlamentare). Dar şi absenţa unui proces de pace ar putea influenţa, la rîndul ei, evenimentele regionale din ţările Orientului Mijlociu în care au loc reforme. Nu trebuie să ignorăm felul în care absenţa unui proces de pace ar putea eroda, în cele din urmă, realizările fragile (şi cîtuşi de puţin universale) din restul lumii arabe. Dacă procesul de pace nu are loc, vidul rezultat ar putea tenta pe oricine din lumea arabă să exploateze problema aşteptărilor economice crescînde – şi a aşteptărilor politice, vai, spulberate – prin binecunoscuta demagogie anti-israeliană. Unul dintre aspectele cele mai promiţătoare şi îmbucurătoare ale „Primăverii arabe“ a fost remisiunea radicalismului arab în avantajul unor oameni reali, nerăbdători să abordeze probleme reale; dar absenţa unui proces de pace ar putea favoriza revenirea lui. 

De aceea, decidenţii politici trebuie să facă faţă unor provocări dificile. Este esenţial să se răspundă „Primăverii arabe“ cu un ajutor pe măsura oportunităţilor istorice ale mişcării. Efortul administraţiei Obama în Egipt, precum şi propunerile G8 cu privire la ceea ce trebuie făcut pentru întreaga regiune, indică faptul că liderii internaţionali realizează că parcurg un moment decisiv. Dar această recunoaştere nu va fi suficientă. Liderii mondiali trebuie să ajute un proces de pace cotonogit să se ridice de la podea, să-şi revină în fire şi să lupte mai departe. 

 

Christopher R. Hill, fost ministru secretar de stat pentru Asia de Est în Ministerul de Externe al SUA, a fost ambasador SUA în Irak, Coreea de Sud, Macedonia şi Polonia, trimis special al SUA în Kosovo, negociator al Acordurilor de pace Dayton şi negociator principal al SUA pentru Coreea de Nord, între 2005-2009. În prezent, este decanul Facultăţii de Studii Internaţionale Korbel, la Universitatea Denver.

Copyright: Project Syndicate, 2011
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU