Nu pandemia. Dar sperietura s-a cam dus. Poți să ne faci capul calendar acum, cu lipsa de locuri în secțiile de terapie intensivă. Degeaba. Multora nu le mai e frică. A trecut deja mai mult de un an de cînd pe unii i-a luat tremuratul. Vedeau că nu-i de glumă cu ce se-ntîmpla. Și, mai ales, cu ce s-ar fi putut întîmpla dacă omenirea ar fi pierdut meciul cu virusul. Alții au intrat și ei în vibrație, pe parcurs, mai tîrziu, în funcție de cît de aproape a trecut pe lîngă ei fiorul rece al morții unor cunoscuți. Sau chiar au fost loviți ei înșiși de molimă, scuturați mai zdravăn, ori defilînd cu noroc prin boală. În așa fel încît să exclame apoi vitejește: „Eh, hai, că n-a fost decît o gripă...”. Iar pe unii, cum se spune pe românește, nu i-a durut nici măcar „la bașcheți” de toată tevatura asta.

Vreme de un an, am avut timp să citim sau să auzim enormitățile tuturor deștepților care întotdeauna știu ei mai bine ce e de făcut. Așa cum am văzut și cît de amețitor poate fi cinismul unor politicieni sau al indivizilor care dețin alte feluri de putere. Apelurile disperate la rațiune și moderație s-au întretăiat cu valul de propagandă și de știri false. În cele din urmă, poți acum să ne spui orice. Cu mare greutate mai are vreun efect. Oboseala, loviturile fulgerătoare abătute asupra unora care și-au pierdut rude, prieteni, locuri de muncă, și-au văzut afaceri și visuri de-o viață năruite, indiferența, prostia și cruzimea altora, manipularea, comunicarea publică neinspirată, tocirea discursurilor, toate ne-au tăbăcit și ne-au făcut să pierdem forma de teamă care-ți pune în funcțiune instinctele de apărare. Sperietura a rămas în urmă. Iar asta, în sine, e o veste bună. Dar odată cu sperietura s-a pierdut în ceață și speranța că învățăm ceva din experiența prin care am trecut. Natura, universul, divinitatea (ia fiecare ce-i trebuie din enumerarea asta) au dat un avertisment serios. Lumea a fost nevoită să se oprească la un moment dat. A fost un prilej istoric de a ne trage răsuflarea și de a privi în jur. De a vedea ce am făcut, ca specie, pe planeta asta. N-a mers. Ca întotdeauna. Am depășit momentul și ne-am repezit mai departe. Și-am făcut-o așa cum o s-o facem și de-acum încolo. Furibund. Pentru că altfel nu mai știm.

Sperietura nu înseamnă, aici, ceva care-ți îngheață sîngele și te face să paralizezi în fața pericolului. E un prilej de gîndire. O șansă de a te opri și de a contempla momentul și starea în care te găsești. E ocazia de a evalua cine ești și ce poți în mod real. E o ieșire de sub spectacolul continuu al fiecărui minut, al fiecărei secunde din „normalitatea” pe care ți-o oferă epoca în care trăiești. Numai că instinctul scenei a devenit mai puternic în ființa umană contemporană decît cel de apărare. Odată opriți din spectacol, singurul lucru pe care ni l-am dorit a fost reluarea lui cît mai grabnică. Pe cît se poate, „exact așa cum a fost”. Nu ne-am dat nici o șansă. Așa cum nu i-am dat nici lumii în care trăim. Iar adevărul e că mirarea ar fi fost să facem altfel. De ce ne-am fi comportat acum în alt mod decît am făcut-o în alte momente, în alte epoci? Pentru că acum credem că s-a schimbat ceva fundamental. Că scurtarea și aneantizarea distanțelor, comunicarea instantanee, nivelul dezvoltării tehnologice, revelațiile neuroștiințelor, forța fabuloasă a statisticii, toate astea ne plasează pe un palier diferit de conștiință față de strămoșii noștri. Fie ei chiar și ăia din secolul trecut.

Realitatea pare să demonstreze că ne înșelăm. Dar ce preț mai punem azi pe noțiunea de realitate? Ne găsim în plin cosmos al realităților fiecăruia dintre noi. Iar luxul de a călători printre galaxiile ideii de „posibil” are un preț exorbitant. Pe care nu-l percepem. Pentru că și ideea de „preț”, la rîndul ei, plutește în aceeași imponderabilitate în care stau agățate în aer toate celelalte idei. Trăim bucuria imensă a jocului cu realitatea, cu toate elementele din alcătuirea noastră, aidoma primilor oameni care zburau în spațiul scăpat de gravitația terestră. Învățau lucruri noi pentru „sens” și „direcție”, părăseau în multe moduri felul pămîntean de a fi. Astronauții știu însă, oricît ar sta acolo, în spațiu, că la un moment dat vor reveni în lumea lor de acasă. Cel puțin deocamdată. Încă ne mai despart niște ani de zborul fără planificare de întoarcere dinspre o anumită destinație cosmică. Însă ființa contemporană nu mai poate reveni la ea însăși. A pornit de mult, cu mintea, pe drumul destinației fără întoarcere, spre care nu a plecat, deocamdată, cu trupul. Frontiera, în absolut toate accepțiunile sale, ba chiar și în cele pe care încă nu le știm, e singura noțiune care ne mai fascinează pe toți. Așa că n-o să ne oprească din călătoria asta o (deja banală) pandemie.

Ce vom face acum, cînd sperietura a trecut? Vom năvăli înapoi în viețile noastre, fără prea multe gînduri pentru cei care au plătit cu viețile lor prețul acestui moment important din parcursul nostru. Va fi „doar istorie”, prilej de filme, muzee ale pandemiei și miliarde de meme care vor curge ca globulele roșii în sîngele Internetului. Sperietura a trecut și nu ne-a învățat nimic. Pentru că noi, azi, am uitat aproape complet chiar și ideea de sperietură. E o componentă a lumii vechi, în care trauma juca un rol esențial. Azi ne găsim în epoca driblării traumei, pînă la dispariția ei. Învățarea de orice fel prin presiune traumatică asupra ființei s-a încheiat. Nu vom mai înțelege un eveniment, așa cum e pandemia, ca pe un avertisment al zeilor sau al naturii. Nici măcar ca pe unul al lumii pe care o traumatizăm, la rîndul nostru, pentru a scăpa de propriile traume. O vom așeza în paradigma vastă a momentelor de instabilitate a sistemului. Și vom spune că a fost doar o turbulență. O scuturare în zborul nostru spre progres. Ne mișcăm repede. Vaccinurile abia încep să arate ce pot. Sperietura a trecut. Despre pandemie, însă, nu știm.                    

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.