Dacă acum cîteva decenii ne puteam plînge de faptul că tinerii foloseau prea puţin dicţionarele pentru a-şi lămuri sensurile unor cuvinte nefamiliare, în prezent situaţia s-a schimbat: dicţionarele online sînt accesate frecvent. Utilizarea lor nu este însă întotdeauna ghidată de spiritul critic, manifestat printr-o necesară prudenţă faţă de limitele şi capcanele lexicografice. În absenţa contextelor şi a colocaţiilor specifice termenilor, definiţiile prea generale riscă să confirme uzuri improprii. M-a surprins, de curînd, o formulare (de referat studenţesc) despre discursul cast al unui politician. În opinia autoarei textului, cast ar fi însemnat, cu aproximaţie, „onest“ sau „serios“. Din păcate, confruntarea cu dicţionarul nu o putea convinge pe deplin pe studenta în cauză că folosise cuvîntul în mod impropriu  (şi involuntar comic). Definiţia din DEX, prin lanţ de sinonime aproximative – „pur, nepătat, neprihănit; virtuos“ – nu indică nimic foarte specific. Bănuiesc că, în contextul vieţii publice şi al mentalităţilor actuale, a fi nepătat şi virtuos le evocă unor tineri cititori în primul rînd absenţa faptelor de corupţie, nu a relaţiilor sexuale.

Maniera vagă şi eufemistică a definirii cuvîntului cast (cultism modern, preluat în secolul al XIX-lea cu forma din latină şi cu sensurile din franceză şi alte limbi romanice) se regăseşte în aproape toate dicţionarele noastre. Cele interbelice sînt în mod previzibil pudice, propunînd un sens moral foarte general: „curat, rezervat și modest“ (Șăineanu, ed. VI, 1929); „curat (la suflet), nevinovat, fără prihană, neprihănit“ (Candrea, 1931); „curat, fără pată morală: suflet cast; căruia nu-i place vorba sau purtarea urîtă: ureche castă“ (Scriban, 1939). Singurul care alege să fie mai explicit, dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, coordonat de Sextil Puşcariu), recurge la o precizare cu aer desuet, definiţia nefiind deloc ajutată de multiplicarea sinonimelor parţiale: „(mai ales despre fecioare) care-şi păstrează sufletul şi trupul curate, nepătate, neîntinate, nevinovate; neprihănit, fără prihană“. Dicţionarele ulterioare au repetat acelaşi lanţ de cuvinte, schimbîndu-le cel mult (pentru a-şi dovedi originalitatea şi efortul de elaborare) ordinea: „virtuos, pur, neprihănit, nepătat“ (Dicţionarul limbii române literare contemporane, DLRC, 1955-1957), „pur, neprihănit; virtuos“ (Dicţionarul limbii române moderne, DLRM, 1958); „pur; virtuos“ (Micul dicţionar academic, MDA, 2000-2003); „curat, pur, neprihănit“ (Noul dicţionar universal, NDU, 2006); „neprihănit, pur, virtuos“ (Dicţionarul explicativ ilustrat, DEXI, 2007) etc. Să nu ne imaginăm că precizarea sensului ar putea veni de la vreunul dintre sinonimele seriei: în DEX, neprihănit înseamnă „care este fără prihană, fără păcat, fără vină, pur, curat, nepătat, imaculat; spec. cast“, iar prihană este definit ca „faptă care încalcă morala; vină morală, necinste; păcat“. Nu e vorba, desigur, doar de formulări prudente şi eufemistice, ci şi de o presupoziţie culturală prin care calitatea de a fi nepătat, prototipul rigorii morale, e asumată ca fiind de natură sexuală, mai mult decît, să zicem, pecuniară.

Cînd dicţionarele spun prea puţin despre folosirea cuvintelor, despre restricţiile lor de combinare, Internetul poate oferi verificări utile: în corpusul CoRoLa, cast (forma de masculin singular a adjectivului şi cea adverbială) are doar 261 de prezenţe (puţine în comparaţie cu pur, care apare de 34.452 de ori). Dintre acestea, cîteva sînt de fapt apariţii ale omonimului său recent, anglicismul cast, care începe să înlocuiască, în cronicile de film, termenul distribuţie: „de data aceasta, recurge la un cast de neprofesioniști“; „este una dintre cele mai fresh producții americane și se bucură de un cast special“ etc. Citatele aparţin, în totalitate, unui registru înalt, fiind extrase din reviste şi blog-uri culturale sau din literatură. Multe dintre folosirile adjectivului şi ale adverbului cast sînt figurate (de genul „trupul cast al serii“), ceea ce nu prea ajută la stabilirea sensului de bază, din uzul curent. Pînă la urmă, rămîn totuşi destule contexte care dezambiguizează termenul, dovedindu-se mai utile decît definiţiile din dicţionarele citate mai sus: „să fiu cast ca un sfînt bizantin“; „el i-a promis severei mame că va rămîne cast pînă la căsătorie“; „Vreți să spuneți că cinci ani ați fost cast?“; „un sărut aproape cast care tamponează buzele fără să le deschidă“; „logodit cast timp de opt ani“, „Mă sărută cast pe obraz“; „Mă sărută cast pe frunte și-mi zice noapte bună“ etc.

Cultismul cast pare să lipsească din stilul conversaţiei cotidiene, dar tinerii cititori ar putea să-l deprindă măcar din literatură. Mai puţin din poezia lui Ion Barbu, în care asocierile sînt surprinzătoare şi ambigue („Cast hidrofil, te aşteptam“, în Falduri), dar mult mai uşor din proza lui Călinescu, de exemplu din Enigma Otiliei: „Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soție, Georgeta îi era trebuitoare fiziologicește“.

În dicţionarele străine contemporane, echivalentele cuvîntului – urmaşe ale latinescului castus – sînt mult mai clar şi mai direct explicate: în Cambridge Dictio-nary online, sensul de bază al englezescului chaste este „care nu a a avut relaţii sexuale sau care le are doar cu persoana cu care este căsătorit“; este menţionat şi un sens figurat, referitor la un stil decorativ simplu, auster. În Trésor de la -langue française informatisé, cuvîntul chaste este definit – în sensul său de bază – ca referitor la cel „care practică castitatea“, aceasta din urmă fiind o „virtute con-stînd în abţinerea de la plăcerile carnale ilicite şi de la tot ce se leagă de acestea (gînduri etc.); prin extensie, reţinere manifestată faţă de plăcerile carnale licite (în cadrul căsătoriei)“.