Peisajul mediatic francez s-a îmbogăţit vara aceasta cu o nouă publicaţie. Ea se numeşte Front Populaire, se prezintă ca o revistă, dar de fapt formatul A4 şi marele număr de pagini (160) îi conferă un statut de carte. Echipa din jurul filozofului Michel Onfray, iniţiatorul publicaţiei, a conceput-o foarte bine din punct de vedere „strategic”: cine o cumpără, mai ales că nu este tocmai ieftină (14,90 euro) o va păstra cu siguranţă în bibliotecă după lectură.

Front Populaire este de fapt o platformă reflexivă, dar şi politică în vederea unei mari schimbări, aş spune chiar radicale: presupunînd că Michel Onfray şi suveraniştii din jurul său îşi ating scopul în cursul acestui deceniu, Franţa ar urma fie să iasă din Uniunea Europeană, fie să declanşeze o radicală „schimbare la faţă” a Europei.

Scopul imediat al publicaţiei este acela de a hrăni dezbaterea politică în Franţa în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2022, de a depăşi tradiţionala linie de diviziune stînga – dreapta şi eventual de a găsi un candidat suveranist capabil să cîştige scrutinul şi să ajungă la Palatul Élysée.

Mărturisesc că după ce am citit revista din scoarţă în scoarţă am rămas cu un gust destul de amar în legătură cu ceea ce ar deveni Europa de Răsărit dacă în Apus mişcarea suveranistă în sensul dorit de Michel Onfray cîştigă teren şi dacă într-o bună zi vom asista la un Frexit după şocul provocat de Brexit. Analizele propuse de Front Populaire sînt, nimic de spus, pasionante, interesante, incitante, uneori neliniştitoare. Semnatarii articolelor, în jur de 20, fac parte din toate generaţiile şi vin din toate zonele politice: dreapta, stînga, extrema dreaptă, extrema stîngă, anarhişti, ecologişti etc. Unii sînt universitari şi cercetători, alţii sînt oameni politici nemulţumiţi de cum au evoluat partidele lor şi care au migrat spre alte formaţiuni. Toţi au în comun convingerea că Franţa trebuie să-şi recupereze suveranitatea pentru ca un anumit ideal francez să poată fi încă audibil în Europa şi pe planetă. Mai toţi consideră că Uniunea Europeană de astăzi este o structură aflată în serviciul ultraliberalismului şi al unui multiculturalism avînd ca obiectiv ştergerea tuturor identităţilor şi formarea unui fel de popor european consumerist şi docil. Unii dintre semnatarii articolelor trag semnale de alarmă în legătură cu o posibilă islamizare a Europei şi cu perspectiva sumbră ca peste două sau trei decenii populaţia din partea apuseană să fie în majoritatea ei una provenind din imigraţie. Demografa Michèle Tribalat, bazîndu-se pe statistici oficiale, arată că în 2018, în Franţa, 32% din nou-născuţi aveau cel puţin un părinte născut în străinătate, iar în regiunea pariziană, tot pentru acelaşi an, 51% din nou-născuţi aveau cel puţin un părinte provenind din imigraţie. Michèle Tribalat consideră că trebuie luată în serios şi teoria privind „marea înlocuire” de populaţie în Europa, mai precis teoria că treptat europenii de cultură greco-romană şi iudeo-creştină vor fi înlocuiţi cu o populaţie arabo-africană de tradiţie musulmană.

Filozoful Michel Onfray, autor a peste o sută de cărţi, personaj foarte mediatic care se declară libertar, ateu şi hedonist, consideră că vechile naţiuni europene se mai pot salva încă, dar numai dacă ies din „carcasa” Uniunii Europene. O altă Europă, a naţiunilor suverane, este posibilă, mai spune Michel Onfray, şi îndeamnă practic la o mişcare de eliberare de sub „opresiunea” Europei maastrichtiene (altfel spus, a Europei ultraliberale construite în virtutea Tratatului de la Maastricht). Personaje şi personalităţi precum Jean-Pierre Chevènement (republican, suveranist de stînga, fost ministru într-un guvern socialist) sau Philippe de Villiers (republican şi suveranist de dreapta) par să fie în acord cu Michel Onfray şi cu ideea că Franţa îşi poate prezerva identitatea şi îşi poate regăsi vocaţia universalistă numai dacă se retrage din „imperiul maastrichtian”. Printre argumentele aduse de ei se numără şi faptul că actuala Uniune Europeană ar fi una care serveşte în primul rînd interesele Germaniei. Iar economistul de stînga Jacques Sapir susţine că introducerea monedei unice euro în 1999 i-a cauzat Franţei „pierderi de 3.591 de miliarde”… 

Încă înainte de apariţia acestei reviste atipice, ea a fost copios criticată în special în mediile de informare de stînga, iar Michel Onfray a fost acuzat că alunecă spre extrema dreaptă. Michel Onfray le reproşează însă intelectualilor francezi că se lasă timoraţi de gîndirea politică corectă, că îşi pierd treptat spiritul critic şi că devin doar nişte „vasali” ai unor doctrine aşa-zis progresiste, impregnate de narcisism moral. Pe coperta revistei figurează, ca „slogan” mobilizator, o frază extrasă din scrierile poetului şi filozofului francez umanist Étienne de La Boétie (care a trăit în secolul al XVI-lea): „Hotărîţi-vă să nu mai serviţi pe nimeni şi veţi fi liberi”.

 Spuneam la începutul acestui articol că am rămas cu un gust amar după ce am citit cele 160 de pagini ale revistei căreia îi apreciez în primul rînd aportul la menţinerea în viaţă a spiritului critic şi a calităţii dezbaterii. Ceea ce m-a înspăimîntat însă a fost totala absenţă a celeilalte Europe. Mai precis, nimeni nu-şi pune o întrebare de genul „Ce se va întîmpla cu celelalte ţări ale Europei şi mai ales cu cele din Balcani şi din Răsărit dacă Franţa iese din Uniunea Europeană şi edificiul comunitar se prăbuşeşte?“. Sigur, Franţa, ca „mare democraţie”, în virtutea unei lungi tradiţii de libertate, se va putea „salva”. Dar noile democraţii din Est? Oare nu îşi vor pierde aceste ţări libertatea dacă se va prăbuşi Uniunea Europeană, singura structură care mai veghează (cu mijloace cît de cît eficiente de presiune) la respectarea statului de drept în micile şi recentele democraţii?

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.