Cine ar fi zis că Turcia va avea o constituţie mai aproape de gustul şi principiile europene, tocmai la iniţiativa unui partid şi a unui om cu un trecut de activism islamic? AKP – Partidul Justiţie şi Dezvoltare – este urmaşul unei formaţiuni cu declarată agendă politică islamică – Partidul Virtuţii, scos în afara legii. Din rămăşiţele Partidului Virtuţii, Recep Tayyp Erdogan a format AKP şi s-a transformat, mult prea peste noapte spun unele voci în Turcia, într-un pro-european convins, după ce în anii ’90 declara: „punctul meu de referinţă este Islamul, dacă nu pot să vorbesc despre asta, ce rost mai are să trăiesc?“. 

Între timp discursul lui s-a nuanţat, a pledat pentru democraţie în convieţuire cu Islamul, şi a dat asigurări că nu amestecă politica şi religia. Asigurări care nu au mai convins atunci cînd, de exemplu, a susţinut un proiect de lege pentru incriminarea adulterului, care i-a atras furia declarată a cercurilor feministe turce şi a determinat o dezbatere publică aprinsă care l-a făcut pe Erdogan să dea înapoi, nu înainte să ofere muniţie opozanţilor săi. Opozanţi de toate culorile, naţionalişti, kemalişti, secularişti conservatori care nu încetează să avertizeze că mai devreme sau mai tîrziu, adevărata faţă islamică a lui Erdogan şi a AKP va ieşi la iveală. De la începutul anilor 2000 pînă acum, Erdogan a făcut un joc abil şi o echilibristică dificilă între principiile seculariste plantate adînc de Attaturk, tradiţiile islamice, naţionalismul turc şi agenda europeană. Un lucru e clar, AKP şi Erdogan ştiu foarte bine ce vor turcii, indiferent de tabăra din care fac parte şi utilizează în favoarea lor buna cunoaştere a electoratului. Chiar şi pentru cei dezamăgiţi de politică şi care se simţeau nereprezentaţi, ori care nu aveau afinităţi religioase, AKP a fost un răspuns aşteptat în mulţi ani în care senzaţia generală era că statul nu reprezintă, ci striveşte, statul ia, nu oferă. AKP funcţionează nu doar ca partid politic, ci ca o organizaţie socială musulmană, cu programe pentru diverse categorii, cu o reţea de filiale şi membri care sînt prezenţi în fiecare colţ al ţării, acolo unde alte partide nu ajung. În plus, AKP are strînse legături cu ordinele religioase, tarikat, curtate de obicei de alte partide politice turce numai în perioadele electorale. Aceleaşi legături strînse sînt cu fundaţii şi organizaţii finanţate de comunităţile turce din Europa, comunităţi în general tradiţionaliste şi cu o profundă antipatie pentru partidele kemaliste. Votul constituţional a fost posibil datorită mobilizării AKP, un vot care prefigurează şi o nouă victorie pentru formaţiunea lui Erdogan la alegerile de anul viitor. 

Principala schimbare pentru care au votat turcii este în fapt o rearanjare a puterilor în stat, punerea justiţiei sub controlul guvernului şi nu sub cel al armatei şi micşorarea puterilor armatei. Pînă la venirea la putere a lui Erdogan, armata fusese neclintită de zeci de ani şi se erijase în protectoarea principiilor şi idealurilor lui Kemal Attaturk, cel care a forţat Turcia să intre în modernitate şi a impus secularismul. În ultimii ani, dezbaterea în Turcia ţine tocmai de măsura în care este sau nu ameninţat secularismul. Armata a pierdut din puteri încă dinainte de referendum, ba chiar anul acesta cîţiva generali au fost urmăriţi în justiţie, lucru care nu ar fi fost posibil acum 30 de ani. De remarcat că turcii au votat chiar în ziua în care se împlineau 30 de ani de la lovitura de stat militară din 1980. Premierul Erdogan a fost felicitat de preşedintele american Barack Obama şi de mai mulţi lideri europeni, care văd în reforma constituţională un pas înainte uriaş pentru modernizarea şi democratizarea Turciei, problemele cu libertatea justiţiei şi drepturile omului fiind tocmai cele invocate pentru amînarea aderării Turciei la Uniunea Europeană. 

De altfel, aderarea şi democraţia sînt temele favorite ale premierului Erdogan, teme cu care a lansat AKP pe orbita politică şi în Parlament, cu care a deschis uşi europene pînă atunci închise. Dar, există voci numeroase în Turcia care avertizează că spectrul Islamului politic este mai prezent decît oricînd, acum că armata, cu tot mai puţine puteri, nu mai poate fi garantul secularismului. Cartea pe care joacă Erdogan este aderarea la Uniunea Europeană. Este o carte care poate aduce totul sau dezastrul. Pentru că încă nu e clar în ce măsură este Europa gata să primească Turcia, chiar şi cînd aceasta va fi îndeplinit toate criteriile de aderare. În plus, deja în Turcia se manifestă o clară oboseală, un sentiment de frustrare alimentat de orgolii naţionaliste, deranjate de postura de etern candidat căruia i se impune din afară ce să facă. Aderarea la UE a devenit o obsesie naţională în Turcia şi semnele arată că turcii încă nu înţeleg clar ce înseamnă aderarea, chiar dacă în presa turcă apar mai multe ştiri despre ce se întîmplă la Bruxelles, decît în orice alt loc din Uniunea Europeană. Cea mai neînsemnată propunere, cel mai tehnic raport, cea mai măruntă dezbatere, toate îşi găsesc locul în presa turcă, în timp ce sînt ignorate în presa europeană. Dar este o obsesie care, în lipsa unor semnale suficient de încurajatoare, se poate transforma rapid din dragoste în cel puţin antipatie. Nu este exclus ca, la un moment dat, Turcia să ajungă la concluzia că i-ar fi mai bine de una singură, că apartenenţa la NATO e suficientă, şi că poate juca global mai uşor şi mai flexibil, decît ca parte a UE.  

Carmen Gavrilă este redactor la Radio România.