Expresia ușor cu pianul pe scări are mii de atestări în Internet, multe dintre acestea trimițînd la titlul unui volum de cronici literare publicat de Marin Sorescu în 1985 (și reeditat între timp). În discuțiile stîrnite în jurul sensului și originii expresiei, unii comentatori se întreabă dacă aceasta exista dinainte sau dacă nu cumva s-a impus doar datorită volumului lui Sorescu. Pot depune mărturie că expresia glumeață circula în anii ’80 în limbajul colocvial și apărea chiar în presă; nu am notat însă, pe atunci, ocurențele ei, iar în revistele și cărțile scanate pînă acum de diferite biblioteci nu este încă atestată.

Expresia este o invitație la calm, prudență, temperare a grabei, realizînd un act pragmatic de tipul sfatului sau al avertizării: mai ușor cu pianul pe scări, cînd vorbiți de «calitatea profesorilor»” (edupedu.ro). Cel mai adesea este folosită, ironic, pentru a manifesta neîncrederea față de spusele interlocutorului. În cazul cărții lui Sorescu, rămîn deschise mai multe interpretări ale titlului, în general legate de dificultatea de a scrie cronici literare (destul de acide) despre autorii contemporani iritabili sau influenți.

Tendința vorbitorilor de azi este de a lega formula de ecouri din filmele mute, mai exact de o celebră comedie cu Stan și Bran (Laurel și Hardy), din 1932, cu titlul original The Music Box, cunoscută la noi ca Pianul. Dacă însă ținem cont de natura glumeață a expresiei și de registrul colocvial-argotic căreia aceasta îi aparține, vom presupune că aluzia cinematografică este un adaos ulterior, nu sursa directă a expresiei. Asupra originii acesteia aș lansa, cu prudența cuvenită, o ipoteză: tind să cred că elementul declanșator al inovației lingvistice a fost un joc de cuvinte. În terminologia muzicală românească pătrunsese, încă din secolul al XIX-lea, cuvîntul italienesc piano, pe care dicționarele noastre îl înregistrează ca termen de specialitate: „(indică modul de executare a unei bucăți muzicale) cu intensitate scăzută; încet” (DEX). În italiană, adverbul, avînd sensul „încet, lent”, nu este restrîns la sfera muzicală. În franceză, unde a fost împrumutat cu mult timp în urmă, adverbul italienesc are, ca și etimonul său, un sens mai general („lent, încet, fără grabă”) și o aplicabilitate mai largă. În Trésor de la langue française informatisé se oferă exemple din literatură, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care piano era folosit interjecțional, chiar repetat (piano, piano), de pildă pentru a-i cere unui copil să nu mai plîngă.

Chiar dacă dicționarele noastre curente înregistrează doar sensul muzical al adverbului, sînt dovezi clare că și în română acesta se folosea și încă se folosește ca interjecție, cu rolul de apel la liniștire, în situații de viață cotidiană. Un exemplu în care este clară preluarea directă din italiană apare într-o scrisoare din 1853, citată de Al. Marcu în articolul său „Simion Bărnuțiu, Al. Papiu-Ilarian și Iosif Hodoș la studii în Italia” (în Memoriile Secțiunii Literare a Academiei Române, 1934-1936): „mai piano piano, toate-și au timpul său”. Și Eugen Lovinescu folosește adverbul, repetat, într-o construcție echivalentă cu încet-încet, în Pagini de război (1918): „porunca înveninată: Îmbogățiți-vă!. O gură o culege și piano, piano ți-o strecoară cu dibăcie în ureche”.

În același timp, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, substantivul pian, desemnînd instrumentul muzical, avea foarte adesea în română forma piano, preluată ca atare din franceză, unde era o abreviere a împrumutului din italiană pianoforte (denumire care reunea două posibilități de interpretare, piano și forte). E posibil ca interjecția piano! („încet!”) să fi fost reasociată în română, prin joc de cuvinte, cu substantivul pian(o), după ce legătura etimologică nu mai era neapărat vizibilă pentru vorbitori. În acest fel, îndemnul piano! a fost reinterpretat, în glumă, ca „mai încet (mai ușor) cu pianul”, surpriză lexicală care putea fi dezvoltată prin aluzie la filmul comic cu Stan și Bran. Expresia mai are, de altfel, o dezvoltare ludică, printr-o pseudojustificare a avertizării: „Ușor cu pianul, că se varsă clapele” (okmagazine.ro); „mai ușor cu pianuʼ că se varsă clapele” (rumaniamilitary.ro); „ușurel cu pianul că se varsă clapele” (reno.ro). Din context se observă că expresia – cu micile ei variații – se folosește mai ales pentru a indica neîncrederea într-o opinie: „sînt suficient de multe cazuri cînd copii de 10 nu au făcut față exigențelor. Așa că mai încet cu pianul, că se varsă clapele…” (g4media.ro). Pentru această variantă poate exista și o altă explicație, prin metaforă: în Dicționarul de argou al limbii române al Ninei Croitoru Bobârniche (2003), pian apare cu sensul „gură”, mai ales în expresia a închide pianul, „a nu vorbi”. E obișnuită în argou metaforizarea gurii printr-un instrument muzical (muzicuță, ocarină, goarnă etc.). Expresia mai încet cu pianul, că se varsă clapele ar putea fi astfel tradusă ca o amenințare, pentru a face pe cineva să tacă (clapele pianului fiind eventual, în continuarea metaforei, dinții). În Dicționarul de argou al limbii române al lui G, Volceanov (2006) este înregistrată și varianta fugi cu pianul, că se varsă clapele!, echivalată cu actul verbal de alungare – „pleacă!”. Varianta pianului purtat pe scară și cea a vărsării clapelor apar și contaminate, cumulate: „cum se zice: mai ușor cu pianul pe scări, că se varsă clapele” (noi.md); „mai încet cu pianul pe scări, vedeți că se varsă clapele!” (hotnews.ro); „păi întîi las-o tu mai moale cu pianul pe scări, că se varsă clapele” (pescuitul.ro). Sînt și exemple de modificare a formulei prin adaptare la context, cu efecte uneori comic-absurde: „Uşor cu fiscalitatea pe scări!” (piatafinanciara.ro); „morala: mai ușor cu statistica pe scări că se varsă clapele” (campusnews.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).