Blocat și eu prin acest mediu virtual, cu contactele umane reduse spre zero, privesc de cîteva zile bune, care se transformă încet-încet în săptămîni, cum iau amploare discuțiile despre educația online, cu avîntul unora tot mai nestăvilit și cu rezervele altora, mai mult sau mai puțin nuanțate. Pe acest fond, opiniile devin mai ascuțite. M-am trezit chiar cu reacții de unfriend de la unele persoane, din cauza articolului meu precedent în care îmi manifestam unele rezerve despre modul în care acest nou fenomen își generează preoții, vestalele și discipolii.

Să spun clar, pentru a nu fi dubii: cred cu seriozitate că avem nevoie – de fapt, că de mult aveam nevoie – de o mai serioasă și aplicată introducere în mediul educațional instituționalizat a mijloacelor și a tehnicilor digitale de susținere a actului educațional. Pe lîngă puținii profesori autodidacți, pasionați ei înșiși de tehnologie digitală, era nevoie de instruiri treptate, sistematice ale tuturor profesorilor în acest sens, dublate de alte forme de implementare, începînd de la cele ce stau în puterea cadrului legislativ și a curriculei pînă la cele ce stau în portofoliul de instrumente de consiliere ale inspectoratelor școlare și ale direcțiunilor. S-a făcut prea puțin în acest sens pînă acum. 

Fac un ocol. Cum calculatorul vechi al fiului meu stă de multă vreme nefolosit, am decis să îl donăm. Am postat pe Facebook un mesaj, precizînd că donația se adresează copiilor care nu au calculator și, implicit, nu au acces la mediul online, rugîndu‑mi prietenii să mă abordeze dacă știu astfel de cazuri. Am primit instantaneu cîteva mesaje, cu explicații: copii din familii cu mari dificultăți de supraviețuire, unii cu potențial atestat de profesorii lor. O colegă îmi vorbea despre o fată de clasa a șaptea, dintr-un sat apropiat de Cluj, care are încă două surori mai mici, crescute doar de bunică, elevă care are potențialul de a participa la concursuri și olimpiade. Cazuri destule.

Revenind la ansamblu, pornind dinspre această experiență personală, mut accentul asupra profesorilor. O colegă din alt județ îmi scrie că în școala ei presiunea a devenit incredibilă, pentru că direcțiunea a „înrolat“ cu fermitate profesorii și elevii, obligîndu-i să facă lecții digitale. Din alte părți îmi vin semnale despre adrese ale inspectoratelor școlare și ale direcțiunilor care solicită monitorizarea timpului petrecut online și a activităților online realizate de profesori. Culmea a reprezentat-o solicitarea acestor activități în școli în care sînt instituționalizați elevi cu deficiențe asociate grave, iar pentru cine nu știe ce înseamnă asta, spun doar să își imagineze copii de 16 ani cu intelect de 3-4 ani care mai sînt și deficienți de auz sau de vedere, avînd de asemenea și alte disfuncții organice.

S-a generat astfel o formă de cyber-bullying la adresa profesorilor, cum bine observa, într-un mesaj de pe Facebook, Șerban Iosifescu. Aș spune chiar abuziv și neprincipial, în plus extrem de riscant în orizontul unei reale și eficiente implementări în sistem a abilităților de a lucra cu și în mediul online. Profesorii, în loc să devină treptat prietenii noilor oportunități, ajung să fie terorizați și speriați: dacă vor ajunge să nu își mai ia salariile sau să li se desfacă contractele de muncă? Și aici deschid o nouă discuție: cît e de legală această presiune pusă pe profesori? Există precizări în contractele de muncă și în fișele posturilor despre faptul că ei trebuie să pregătească lecții online? Că trebuie să se priceapă la asta? Nu există și am văzut că FSLI s-a sesizat, încercînd să tempereze această presiune care se pune asupra membrilor săi.

Profesorii nu vin din facultate cu aceste competențe, iar formările făcute sînt irelevante în practică. Nu mai spun că pentru pregătirea unor astfel de lecții ai nevoie, chiar familiarizat fiind cît de cît cu platforme și avînd competențe digitale, ai nevoie deci de mult mai mult timp decît pentru pregătirea unor lecții normale. Nu mai spun că sînt foarte, chiar foarte mulți profesori lipsiți de aceste competențe, unii de vîrstă medie, alții aproape de pensie. Nu mai spun că multe discipline n-au decît variante vag apropiate de posibilitatea unor lecții online. Nu mai spun că, oricum am lua-o, nimic, dar absolut nimic nu poate înlocui tradiționala situare față în față a profesorului cu grupul de elevi, așa cum nimic, dar absolut nimic nu poate înlocui statul față în față cu oamenii care îți sînt dragi.

Închei cu o observație mai generală, întorcîndu-mă spre beneficiarii educației. Am privit zilele acestea cu amărăciune circulația unor filmulețe, de altfel și la TV s-au văzut exemple, cu români prin aeroporturi din străinătate sau pe la granițe care așteaptă să intre în țară, care scandează „Vrem acasă!“. Cam toate subliniază o realitate evidentă: majoritatea sînt rudimentari, probabil vin de pe teritoriile unde trăiau mai mult sau mai puțin din infracțiuni, șmecherii, ilegalități. Toate comentariile pe care le citești sînt de indignare, „ăștia vin acum să ne invadeze, să ne fure acum pe noi, să ne căpușeze“. Lumea e scandalizată, ar vrea să ne dezicem de ei, să nu ne fie conaționali. Nu pot să nu mă întreb dacă sînt doar ei vinovați pentru ceea ce sînt sau sînt vinovate și toate politicile sociale și educaționale din ultimii treizeci și mai bine de ani. Am făcut tot ce se putea pentru educarea, integrarea, ridicarea celor din medii defavorizate? Le-am oferit șanse reale? Ne‑am îmbogățit doar reprezentanții, mai coa­fați și ei, mai spilcuiți sau mai rudimentari, mai șmecheri sau mai grobieni, care, în loc să contribuie serios la ridicarea infrastructurii țării, și-au construit averi din contracte cu statul. Cîte ar fi de spus despre toate astea, cum ar fi putut fi ridicate comunitățile sărace dacă infrastructura s-ar fi ridicat la înălțimea banilor cheltuiți… Acum ne temem și ne dezicem de oamenii aceștia care sînt exact produsul neputinței societății noastre. Acolo, între ei, e însă o mare parte din realitate. În comunitățile în care educația nu a ajuns cum trebuie, iar acum, online, nu are cum să ajungă.

Aș putea fi întrebat ce soluție văd. Să nu facem deloc încercări de menținere a unui ritm de învățare chiar și așa, online? Ba da! Să facem! Dar să o facă fiecare după puteri, fără nici un fel de presiune, și să fim conștienți că nu putem vorbi despre o parcurgere a programelor școlare în acest fel. Să se spună clar și răspicat că ce se pierde în acest timp va trebui recuperat într-un fel sau altul, mai concentrat sau nu, tot față în față, încercînd să oferim șanse egale celor care în format digital online nu au posibilitatea să facă ceva. Să fim smeriți și realiști, nu să umblăm după coronițe de premianți.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.