Sînt vreo cîteva minute de cînd puștanul cu o mutră de șarlatan adorabil face conversație cu mine. Eu sînt deja la a doua țigară și încerc, tot mai neconvins, să rezist talentelor de salesman ale micuțului. Mă ia pe departe, vrea să știe de unde sînt, se arată entuziasmat și spune că vrea să vină și el acolo într-o zi, apoi începe să îmi povestească despre frați, mamă, prieteni, colegi.

Descopăr că trebuia să fie la școală în dimineața asta și e cam nemulțumit că îi stric narațiunea din care ar fi trebuit să aflu că vinde fluiere doar ca hobby. Pare să nu fie foarte fericit cu gîndul că aș putea să cred că face asta pentru că nu are bani să supraviețuiască. Supărările îi sînt umbre care trec pe mutra-i măslinie. Le alungă rapid și schimbă profesionist subiectul. Cînd lîncezește conversația duce obiectul de lemn la gură și scoate o notă scurtă.

Caut bricheta și dau de o monedă. Vreau să i-o dau și acum chiar se supără pe mine. Nu vrea pomană, vrea să vîndă fluiere.

A învins. Acum am un fluier și un amic.

N-am negociat, așa cum e obiceiul în Levant. Am acceptat primul preț și am senzația distinctă că eu l-am păcălit pe el.

Următoarele două zile ne salutăm insesizabil peste umărul oamenilor din jurul nostru ca doi complici. Apoi dispare.

Pe masa din camera de hotel am un fluier serios care mă face să mă simt ridicol.

*

Merg de colo-colo, după un program prestabilit, prin orașele Palestinei. Văd oameni, obiective turistice (sînt cu sutele), politicieni, oengiști.  Neplăcutul Hebron, prietenosul Betleem, aglomeratul Ramallah, complicatul și elegantul Ierusalim. Trec prin check-point-urile sobre și opresive ale Israelului. Le urăsc și le înțeleg. Refuz să trag concluzii.

Pe toate străzile pe care mă găsesc văd copii. Copii la remorca unor mame cu oboseala aia resemnată a părinților recenți întipărită pe față. Copii care bat mingea. Copii care se fugăresc și se lovesc de tine neatenți. Copii în cîrca tatălui sau pe locul din dreapta șoferului. Copii care vînd lucruri. Copii de un an sau doi care zbiară dejnădăjduit și enervant, cu sau fără motiv, exasperîndu-și părinții stoici și epuizați. Copii care fac copilării. Pitici care zîmbesc la tine fără motiv și te topești un pic.

Copii care aruncă cu pietre.

*

Luni dimineață, în Betleem, aflu de la gazde că nu vom ajunge în Ramallah pentru a asista la comemorarea evenimentului pe care palestinienii îl numesc Naqba („Catastrofa“). Mi se explică sobru că israelienii întăresc măsurile de securitate în astfel de zile și nu vom putea intra în oraș decît, poate, cînd demonstrația va înceta. Explicațiile sînt coerente, n-am motive să mă supăr. „Dar va fi ceva și aici.”

Nu au mințit.

Primul semn că sînt pe aproape vine de la un copil care nu rupe o boabă de engleză. E mic, vreo 9 ani. Îmi pune în mînă un afiș cu o poză neclară a unui  bărbat de vreo 30 de ani. Arăt ușor ridicol cu afișul ăla tipărit pe carton tare. Îi spun cuiva de lîngă mine că inscripția în arabă e probabil o reclamă la butelii sau napolitane. Nu-s în formă azi. Nu prea rîde nimeni.

Renunț să mai încerc să înțeleg ce e cu poza aia exact în momentul în care apare alt puștan care mă lămurește: bărbatul din poză e tatăl celui care mi-a dat afișul. E închis în Israel și e în greva foamei alături de alte sute de prizonieri palestinieni.

Militantul de 9 ani crede că un străin e mai convingător dacă e văzut cu poza lui taică-su.

Îl urmăresc cu atenție pînă dispare și duc afișul în mașină. E tragic, dar nu e tragedia mea. Nu de asta sînt aici.

Nu-mi permit luxul solidarității militante. Mă urmărește totuși gîndul că piticotul de 9 ani și-a pus speranța în mine. Îl asigur în gînd de toată empatia mea. Culmea e că știu cum e să crești așa, fără tată. E un gol difuz care rămîne cu tine pentru totdeauna, ca un martor mut și cu prejudecăți.

*

La punctul de pornire al manifestației, un MC cu microfon dă tonul. Mulțimea, nu foarte mare, răspunde.

Un cor brutal, melodios și energic în același timp. Se strigă cu convingere, se răspunde cu venin. Întreb despre ce sînt lozincile. Răspunsurile pe care le primesc sînt previzibile: ziduri, prizonieri, ocupație. E cumva contagios și emoționant.

Betleemul e o cușcă în care-și cîntă unii disperarea. Eu sînt venit de bunăvoie și liber să fredonez și pe afară dacă vreau.

Mă învîrt printre ei încercînd să înțeleg de ce, de la un moment dat, aud două surse de sunet și două coruri. Mă lămuresc repede. Într-un colț al intersecției, un grup de fete de 10-11 ani, îmbrăcate în uniformă de școală, stau ordonate în șiruri și coloane bine măsurate. Nu iese nici una din rînd. Pe trotuar sînt un microfon și o boxă care sînt preluate, pe rînd, de MC copii. Ăștia par mai mari.

Scandare, răspuns. Scandare, răspuns. Scandare, răspuns. Mare lucru, disciplina școlară.

Între steaguri palestiniene, poze de deținuți și drapeluri negre de martiri, priveliștea acestei grămezi ordonate de dungi roz și sarafane e suprarealistă.

Apoi văd baloane negre.

Baloane.

Negre.

*

Camioneta cu MC-ul se pune în mișcare și mulțimea pleacă după ea. Merg și eu alături de ei. Primesc alt afiș pe care îmi dau seama că nu îl pot arunca prin mulțimea asta de oameni nervoși. Mă gîndesc să îl pun în rucsac, însă mă cunosc suficient de bine cît să știu că aș putea să îl uit acolo pînă la plecare, cînd aș avea de dat lungi explicații pe aeroport.

Îl las discret pe capota unei mașini și merg în continuare. Ne apropiem de zid. Brusc, devin conștient de topografie. Am mai fost aici. Pe zidul ăla, în dreapta porții, a desenat Banksy. Îmi place Banksy cu stilul lui no-nonsense. Îmi plac, în general, toți artiștii care au ceva de spus. Banksy are. Nu e cel mai subtil om de pe pămînt, dar cine e subtil în Betleem?

Se cîntă în continuare. Mă uit după aglomerația de dungi și sarafane. Remarc că nu ne însoțesc. Smart! Very smart!

Sînt însă acolo frații lor de toate vîrstele. De la 8 la 18 ani. Se învîrt printre adulți, se agită, strigă.

*

Demografia teritoriilor ocupate e un subiect sensibil. Palestinienii fac mulți copii. Coloniștii – și mai mulți. Rata de creștere a populației e în jurul a 2% anual.

Războiul se duce și așa, pe bază de fertilitate.

În Israel, pe de altă parte, arabii domină terenul la numărul de nașteri și există temeri serioase că țara va ajunge la un moment dat să aibă o populație arabă imposibil de administrat. De asta, Guvernul ar vrea să schimbe legea astfel încît să definească țara drept stat evreu, îndepărtînd astfel arabii de drepturile cetățenești și Israelul de noțiunea de stat democratic laic.

Altfel, doar plimbîndu-te pe acolo îți dai seama ce dezastru demografic e în România. În București, doar în parcuri vezi așa de mulți copii la un loc.

*

Poarta din zidul lui Banksy (am decis să îl numesc așa) se deschide și apare un vehicul militar. Pe lîngă el, vreo șapte soldați înarmați cu aruncătoare mobile de grenade lacrimogene. Au și nelipsitele mitraliere, dar nici unul nu a dat-o jos de pe umăr.

În dreapta mea, mai mulți demonstranți încep să strige ceva la unison. Mă uit înspre soldați și, cînd mă întorc din nou la dreapta, patru din cinci oameni au o cagulă pe față.

Copii de 12-13 ani ies din grup, aleargă cîțiva metri, apoi dau cu pietre și revin rapid în spatele primului rînd.

Israelienii așteaptă calmi.

Dacă ar fi o ființă, tot grupul ăsta de oameni ar avea spasme. Înaintarea e tot mai lentă.

Mă uit fascinat la o grenadă lacrimogenă care descrie un arc elegant deasupra mea. Pentru o secundă, am senzația absurdă că s-a făcut liniște.

Mă trezește din reverie figura improbabil schimonosită de frică a unui palestinian. Sînt mirat și aproape pufnesc în rîs. Are ceva din tîmpiții ăia care se urcă în roller-coaster ca să nu facă prietenii mișto de ei.

Grenada cade. După ea vin și altele. Vehiculul ăla militar are un dispozitiv pe plafon care scuipă grenade aproape cu ritm. Ar trebui să folosească cineva beat-urile alea.

Regret instantaneu că mi-a venit să rîd de palestinian. Nu mai pot respira și îmi curg fără control lacrimile. Mă dau în spate, fug și încerc să respir. Aud pe undeva o înjurătură în românește a unui coleg și nu mi se pare deloc improbabilă. Aș înjura și eu dacă aș putea.

Spasmele sînt convulsii acum și vreo cîțiva vomită.

Urlă ambulanța.

*

Mă uit de departe în timp ce fac schimb de impresii cu cei din jurul meu. În apropierea zidului ard cauciucuri și vreo cîțiva puștani continuă să arunce cu pietre, strigînd ceva în arabă. Probabil înjură.

Se retrag, înaintează, se retrag. La fel și soldații. Un soi de tango violent și stupid.

Ascult tot felul de povești oribile. Cineva îmi spune de niște copii plini de sînge refugiați într-o casă de pe bulevardul zidului lui Banksy.

Ziua Catastrofei se ține în amintirea efectelor înființării statului Israel care, pentru palestinieni, au fost oribile. Au rămas fără case, terenuri și fără țara promisă.  Însă marcarea ei la scară mare se face doar de vreo douăzeci de ani.  A fost o idee a lui Yasser Arafat. O idee care, an de an, se lasă cu minori răniți.

Alții sînt arestați. Pentru o piatră aruncată poți lua și 12 ani de pușcărie, la decizia unui magistrat militar. Pentru unii, pedeapsa e egală cu vîrsta.

*

Cu mai toți palestinienii cu care am vorbit am abordat subiectul copiilor. E inconfortabil pentru ei și aproape inevitabil am fost acuzat că nu pricep cît de mare e tragedia acestor oameni. Sînt copii care și-au pierdut frații sau părinții sub gloanțe israeliene. N-ai cum să înțelegi, mi se spune. Nu pot fi controlați.

Doar cîte un oficial are tăria să te privească în ochi cînd spune lucrurile astea.

Se acceptă tacit utilitatea copiilor în conflict și, unora, le poți citi remușcarea pe față.

Alții se înfurie reținut pentru că îi judeci. Mi-e greu să le comunic că îmi mențin autonomia în discuțiile noastre. Cred că le par lipsit de înțelegere. Și probabil așa și sînt. Refuz să accept că, într-un conflict al religiilor, statelor și marilor puteri, copiii trebuie folosiți pe post de prăștii sau carduri pentru memoria națională.

Sînt destui adulți acolo. E loc de oricîte tragedii sînt necesare ca să nu mai fie nevoie și de contribuția unor pitici care nu știu încă prea bine în ce lume s-au născut.

*

Cîteva ore mai tîrziu beau o bere pe o terasă încercînd să absorb lumina fabuloasă a zilei palestiniene.

Am zis că îmi place Betleemul? Zic acum. Ăsta calm, nu ăla nervos.

Un amic al cărui rucsac a fost găurit de o grenadă caută mirat-amuzat să vadă ce poate recupera din conținutul lui.

Ne înecăm amîndoi. Gazele alea intră în țesături și se eliberează dacă sînt scuturate.

Acum pot să înjur.

*

A reapărut șarlatanul. Îmi vine o idee și îl întreb dacă vrea să facă o afacere cu mine. Vreau să îi vînd un fluier. Jur că e neatins și chiar e. Ezită. Îmi spune că e plin de fluiere de-alea pe străzi. După cum bine știu, are și el vreo zece. Uite-le!

Insist să îi vînd fluierul.

– Ce vrei pe el?

– Mă lași să îți fac o poză

Ezită strategic, apoi îmi smulge drăcia din mînă și zice că e OK. Rîde.

*

În timp ce scriu asta, mai arunc cîte un ochi pe știrile de la Manchester. Atentat cu mulți morți și răniți. Concert pentru copii. Nu mă menajez și încerc să deduc din filmulețele de pe net cum a fost acolo.

Nu se știe încă cine și de ce a decis să se arunce în aer între niște adolescenți, dar nu-mi pot reține gîndul că întîmplările astea sînt legate între ele. În felul ăla stupid în care proverbialul fluture provoacă dezastre la mii de kilometri depărtare.

Și la Manchester sînt tot niște copii ai Palestinei.

(Acest text a fost publicat pentru prima oară în urmă cu patru ani, în urma unei vizite de documentare a autorului în Israel și în teritoriile palestiniene)

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.