De curînd, am avut privilegiul să vorbesc despre arhitectura bizantină şi ecourile ei arhitecturale. Unde? Chiar în pridvorul (dispărut) al Sfintei Sofii. Venisem înarmat de acasă cu tot ce trebuie, ca să ţin o conferinţă bine garnisită cu fotografii la facultatea de arhitectură de la Universitatea „Mimar Sinan“, din Istanbul, pentru grupul de studenţi internaţionali de la Dessau Institute of Architecture. Mulţumită dlui profesor Sorin Vasilescu, cel care deţine, foarte probabil, cea mai impresionantă arhivă foto (şi) despre arhitectura bizantină din ţară, aveam chiar şi reconstrucţii digitale ale Constantinopolului: biserici, dar şi oraşul propriu-zis. Abia prin aceste tehnici de Virtual Heritage se poate, acum, imagina cum arăta, de fapt, oraşul pre-islamic. 

Dar, la faţa locului, am decis, împreună cu prof. Andrea Haase, care coordona workshop-ul, să vorbim despre acest subiect trecut în chiar lăuntrul său; doar era o excursie de studiu cu totul! Zis şi făcut: tinerii noştri colegi, care de pe unde, dar majoritatea din ţări asiatice, au trecut, incomod, de bariera de 20 de lire turceşti de căciulă (aproape 10 euro). Era o zi vîntoasă şi, cum se întîmplă, arhitectura bizantină nu este excesiv de ofertantă pe dinafară. Lucrul e ştiut, îl repetă şi Constantine Cavarnos în a sa carte de eseuri Gîndire şi artă bizantine (Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, Belmont, MA, 2000): „Arhitectul bizantin era mult mai preocupat cu decorarea interiorului bisericii decît cu a exteriorului. Pe dinafară, biserica bizantină era relativ simplă, liberă de orice superfluu, în vreme ce pe dinăuntru posedă o bogăţie decorativă neegalată“  (p. 63). Prin urmare, copiii noştri erau uşor dezabuzaţi căci, în mintea lor, „văzuseră“ deja clădirea, de vreme ce se plimbaseră primprejur, fără taxe.

La început, cum se face, le-am spus niţică istorie. Sf. Sofia (532-537) este un edificiu pur experimental, atît de nou pentru vremea sa, încît prima cupolă s-a şi prăbuşit, fiind refăcută. Nimic de o asemenea anvergură nu se încercase pînă atunci. Sînt tentat să spun că nici după aceea. Răscoala Nika presa şi un gest de PR era necesar. De unde şi viteza incredibilă a construcţiei. De unde şi utilizarea multor materiale din felurite temple păgîne din cuprinsul imperiului, precum coloanele de porfir. Unii spun că, la două sute de ani după edictul constantinian din 330, a fost şi o formă de a „pedepsi“, fie şi simbolic, arhitectura păgînă. Matematicienii care au închipuit Sf. Sofia, din mers, aveau în minte nu în primul rînd proporţiile şi măiestrita lor îmbinare simbolică. Dimpotrivă, aproape straniu pentru doi oameni ai numerelor, urmăreau un efect emoţional. Sf. Sofia este un exerciţiu în dialogul dintre lumină şi spaţiu. Cupola (32 m în diametru, o performanţă în sine şi astăzi, ca să nu mai vorbim de 532!) nu descarcă în plin, pe contur, ci prin intermediul unor stîlpi perimetrali dispuşi alternativ cu străpungeri, ferestre prin care intră lumina. Dacă nimereşti o zi cu soare şi îţi mijeşti ochii, observi cum fibrele de lumină se unesc într-un plan secant, care despică de trunchiul principal cupola şi o face să leviteze vizual. O spunea chiar şi Procopius din Cezareea, cel care scria, encomiastic dar exact, despre exact acest efect, care nu s-a schimbat în mileniul şi jumătate trecut de atunci. Părea că lumina izvorăşte dinlăuntrul bisericii – se exalta cronicarul.

Şi cui datorăm această impresie de autogenerare? Evident, mozaicurilor de aur care împodobeau, odinioară, toată biserica. Odată adusă la interior, lumina naturală era deîndată transfigurată, reflectată şi amplificată, folosind spaţiul drept cutie de rezonanţă, iar mozaicul – drept oglindă. Ca şi spaţiul redat plat, al icoanelor, desemnat drept cel mai abstract prin chiar acest mozaic de aur în care variaţiile de cîmp sînt induse de direcţiile de dispunere a unităţilor de piatră şi aur, spaţiul tridimensional, redat de incinta lăcaşului de cult, capătă această natură suprafirească, ireală, de „dincolo“, care susţine cupola cu Pantokrator. O parte din icoanele uriaşe, de un nivel înălţime, au scăpat după 1453. Destule, oricum, ca să ne dăm seama de scara lucrurilor. Abia la Sf. Sofia, dar şi la Iisus în Chora (despre care a scris un text excelent doamna Anca Manolescu), îţi dai seama despre ce înseamnă arta bizantină. 

Artă imperială, ea nu avea probleme de scară şi nici nu-şi tînguia nanismul transformat din sărăcie şi neputinţă în estetică, precum aici, la noi, pe limes. Nu. Bisericile bizantine erau, la Constantinopol, mari. Mari după orice scară a lucrurilor privind lucrurile. Mari după scara catedralelor occidentale: planul multora este comparabil, ca dimensiune, cu cel al balcoanelor de la Sf. Sofia; multe pot fi „parcate“ fără probleme în interiorul acesteia, cu tot cu fleşe. Dincolo de dimensiunile mari în scară absolută a lucrurilor, efectele de perspectivă le amplifică oricum. Icoanele sînt, multe, de scară umană, dar în sensul că depăşesc înălţimea omului, toate în mozaic de aur. Cu ce să le compar, ce-i mai mîndru pe la noi? Dar de ce trebuie să amarez mai întotdeauna exemplele în portul – accidental dat – al locului naşterii, căruia pare că trebuie să îi găsesc scuze pentru propriile neputinţe? Nu e nevoie. Pentru arhitecţi cel puţin, edificiile bizantine oferă răspunsul la raportul dintre acestea şi scara oraşelor în care operează. Cînd aveţi dubii cu privire la raportul text-context în arhitectura ortodoxă urbană de astăzi, faceţi exact ce au făcut Antonescu, Ionescu-Berechet, Joja, la timpul lor: mergeţi la Bizanţ. Revedeţi lucrurile la sursă. 

Şi, mai apoi, cealaltă lecţie a Sfintei Sofii: exuberanţa punerii în operă a materialelor. Pereţii sînt în întregime din marmură spartă pe cant, pentru ca plăcile să se monteze în oglindă, două cîte două, sau cîte patru. Arată ca un gigantic test Rorschak întreg interiorul bazilicii! Numai urmărind povestea plăcilor de marmură de acolo îţi trebuie o viaţă, după cum îţi trebuie una ca să urmăreşti cum bolţile şi coloanele – tot ce e curb – e în mozaic. Doar din aceste două valori de material, spaţiul este colorat peste poate! Nu faptul că e musulmană umileşte tencuiala dată peste icoane, de către cuceritorii turci, cît futilitatea ei: pur şi simplu, într-o asemenea minunăţie exuberantă de materiale nude, pentru ce să adaugi un acoperămînt pietrei şi aurului? Sper că asta a fost şi raţiunea dindărătul restaurărilor care par a se petrece înăuntru, care înlătură din tencuială, în favoarea mozaicurilor de dedesubt.

Am început spunînd că Sf. Sofia este un spaţiu fără precedent. În cărţile de arhitectură, nu ştim să îl încadrăm tipologic. E o bazilică cu cupolă? Dar atunci de ce exedrele de pe axa est-vest, care lipsesc din orice altă bazilică? Neîncadrabil, acest lăcaş de rugăciune rămîne fără genealogie, dar şi fără descendenţi. Veţi auzi pe mulţi spunîndu-vă că s-au inspirat din Sf. Sofia. Nu-i credeţi. Nici propriilor autori ai lăcaşului de cult nu le-a ieşit din prima, cum am zis. La noi, această pretenţie nu e de susţinut decît de către arhitectul (maghiar) al Mitropoliei din Sibiu. Fireşte, nu e vorba despre o aceeaşi scară a lucrurilor: prin comparaţie cu originalul, catedrala sibiană e o biaţă căpiţă de spaţiu...
Închei aici povestea micii mele vorbiri de la intrarea în Sf. Sofia. Copiilor le-am spus, la ieşire, ce ar fi spus Justinian cînd a intrat, la inaugurare: „Te-am înfrînt, Solomoane!“. Dumneavoastră vă spun însă, dacă nu aţi făcut-o deja, să mergeţi la Constantinopolistanbul şi să plătiţi cele douăzeci de lire turceşti pentru a vă minuna, măcar jumătate de zi, de gloria Bizanţului celui de odinioară, a cărui margine de imperiu i-am fost, cu modestie, (şi) noi... 

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.