Anul cinematografic 2021 – anchetă

Publicat în Dilema Veche nr. 929 din 27 ianuarie – 2 februarie 2022
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg

Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”. Citiți răspunsurile lor ca să vă amintiți titlurile anului trecut și, mai ales, să recuperați ce n-ați reușit încă să vedeți.

 Victor MOROZOV

Tot mai clar constat, la capătul unui an haotic și anxiogen, că se impune desțelenirea terenurilor variate pe unde cresc imagini, măcar din dorința de a mai smulge cinema-ul din adorația suficientă față de el însuși. Netflix et. Co n-au prea ajutat, în ciuda aparențelor – doar au adîncit uitarea și au agravat miopia –, cu toate că tendința contrară, aceea de a miza cu superioritate pe cartea cinema-ului împotriva televiziunii, împotriva TikTok-ului, împotriva realității, îmi pare și mai pernicioasă. Să amintim deci că cinema-ul încă trăiește și că – înainte de a selecta alte cîteva borne ale lui 2021 – Benedetta maestrului Verhoeven, poate cel mai savuros film al anului, s-a simțit ca un joc video rulat pe consolă (și bravo lui!), iar cadrul cel mai frapant din altminteri sobrul Memoria, al inegalabilului Apichatpong Weerasethakul, ne-arată o navă spațială desenată pe computer, care decolează spre cer dintr-o pădure artificială, și totuși cu-adevărat fascinantă. Așadar:

Cel mai bun film de ficțiune: Ha’berech / Genunchiul lui Ahed (r. Nadav Lapid)

Cel mai bun documentar: Cronache di quel tempo / Cronici din acea vreme (r. Maria Iorio, Raphaël Cuomo)

Cel mai bun scurtmetraj: When Night Meets Dawn (r. Andreea Borțun)

Cel mai incitant hibrid: Esqui / Schi (r. Manque La Banca)

Cea mai hipnotică secvență: Les Sorcières de l’Orient / Vrăjitoarele Orientului (r. Julien Faraut)

Cele mai puternice imagini de arhivă: Esquirlas / Cioburi (r. Natalia Garayalde)

Cel mai pur gest vizibil pe ecrane: transa ciclistului Primoz Roglic din timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, din care nu s-a eliberat decît mult după ce, fără s-o știe, trecuse linia de finiș pe locul 1

Cel mai emoționant personaj: un copac secular transportat pe mare, care foșnește în singurătatea largului, din Taming the Garden / Pădurea domestică (r. Salomé Jashi)

Cea mai poetică apariție: floricica răsărită din asfalt, în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (r. Radu Jude)

 Ionuţ MAREȘ

Dacă mă opresc doar la Cannes pentru scurta mea retrospectivă despre anul cinematografic 2021, nu o fac pentru că nu am văzut filme bune şi în alte selecţii, ci pentru că ediţia de anul trecut a festivalului de pe Croazetă chiar a fost una excelentă (în plus, am vrut să-mi restrîng opţiunile). Şi asta în ciuda unui Palme d`Or deloc glorios – Titane, de Julia Ducournau. Din competiţie (unde am reuşit să văd majoritatea din cele 24 de filme), am rămas în primul rînd cu Ahed’s Knee, al israelianului Nadav Lapid, şi cu Memoria, al thailandezului Apichatpong Weerasethakul. La primul, un film furios, am apreciat amestecul de revoltă politică şi criză existenţială, redate printr-o formă care îţi trage preşul de sub picioare mereu. La al doilea am admirat forţa hipnotică şi invitaţia la contemplaţie. Tot din competiţie mi-a plăcut şi France, pentru originalitatea cu care francezul Bruno Dumont deconstruieşte celebritatea (întruchipată de Léa Seydoux). N-aş vrea să omit nici Benedetta, de Paul Verhoeven – un film dezinvolt şi extrem de entertaining. Din secţiunea „Out of Competition” aş menţiona Oranges sanguines, al francezului Jean-Christophe Meurisse – o comedie îngrozitor de neagră despre multe din obsesiile lumii în care trăim. Inclus în Cannes Première, Vortex, de Gaspar Noé, m-a tulburat pentru că este un film întunecat despre bătrîneţe, boală şi moarte. În fine, la capitolul documentare, m-a stimulat, ca întotdeauna, Serghei Lozniţa, de data asta cu Babi Yar. Context (inclus în secţiunea „Special Screenings”) – prin intermediul unor arhive uluitoare (prelucrate vizual şi sonor), ni se reamintesc ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

 Cristi LUCA

Cinematografia, într-o formă sau alta, și-a văzut bine-mersi de statutul său de artă provocatoare și  ne-a lăsat pe noi, nemulțumiții de serviciu (mă includ în lista asta), să o redescoperim și să ne reîndrăgostim de ea. Sună melodramatic, dar e bine cîteodată să dăm puțină exagerare în scris.  Așadar, m-am dat în vînt după Petrov’s Flu (Kirill Serebrennikov) pentru amestestecul molipsitor de grotesc și tandrețe, Memoria (Apichatpong Weerasethakul) pentru un cinema senzorial și unic, The Velvet Underground (Todd Haynes) și Summer of Soul (…Or, When the Revolution Could Not Be Televised) – Ahmir Khalib Thompson – pentru înțelegerea culturii anilor ’60, I fiori persi (Fabrizio Maltese) pentru delicatețea de care avem nevoie, What Do We See When We Look at the Sky? (Aleksandre Koberidze), The French Dispatch (Wes Anderson) și The Tsugua Diaries (Maureen Fazendeiro, Miguel Gomes), toate trei pline de imaginație și farmec, Titane (Julia Ducournau) pentru provocarea ireverențioasă, Annette (Leos Carax) pentru o aventură imperfectă, dar impecabilă ca stil, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude) pentru inteligența sa tăioasă, The Power of the Dog (Jane Campion) pentru dilemele sale morale, Unclenching the Fists (Kira Kovalenko) pentru curajul de a arăta sincer și brutal emoții. Sfat: ignorați-l pe Graham Greene cu remarca sa că plînsul la cinema e un semn de cruzime. Plîngeți și rîdeți în voie.

 Cătălin OLARU

Dacă zgaiba care se tot rupe e produsă de avalanșa de nimicuri la care m-am condamnat de bunăvoie să mă uit, într-un nou an de hiat estetic și intelectual, georgianul What Do We See When We Look at the Sky? are ceva dintr-un unguent miraculos.

Get Back redă plictisului, cozeriei și detaliului fără rol narativ locul lor în ceva ce ar fi trebuit să fie un proto-reality show, fie el și cu valențe de exercițiu de PR. Din acest motiv, consemnarea minuțioasă a ultimelor zvîcniri ale organismului cvadricefal care a fost formația Beatles ar trebui să prezinte interes nu doar pentru fani. 

Dune dovedește că ecranizarea personală și în același timp plină de respect există, la fel și blockbuster-ul care produce o plăcere deloc vinovată.

Văzut la Festivalul Pelicula, 50 (o Dos Ballenas se Encuentran en la Playa) propune un joc ambițios cu așteptările narative și cu empatia spectatorilor. Fără zaruri, dar cu mult, destul de mult, nerezonabil de mult splitscreen.

Am preferat părțile rohmeriene celor cehoviene din Drive My Car, ceea ce înseamnă că mi-a plăcut suficient de mult încît să vreau să aflu ce e acela un lucru hamaguchian.

S-a tot vorbit despre felul cum Cîmp de maci excelează atunci cînd tratează duetul afectiv disonant al cuplului pe care îl formează Cristi și Hadi. Rămîn la părerea că debutul lui Eugen Jebeleanu e cît se poate de percutant și în actul lui secund.

Întregalde (r. Radu Muntean) acordă o voce unor categorii sociale subreprezentate în cinematograful autohton, iar aceasta e doar una din calitățile care îl fac să fie unul din filmele românești importante ale anului.

De pe lista mea, lipsesc: body horror-ul pe înțelesul tuturor care a triumfat la Cannes; experimentul fără curaj, musical-ul fără refren fredonabil și basmul fără vrajă care e Anette; jumătatea de melodramă care e Madres paralelas, un Almodóvar mai auster și cu porniri pedagogice; performerul non-pornografic al anului în materie de nuditate feminină, Benedetta lui Verhoeven. În exercițiul de actorie recompensat cu trofeul Festivalului de la San Sebastian, nu prea face nimeni economie de decibeli. Deținătorul „Ursului de Aur” a fost plasat în tot felul de vecinătăți cinematografice și ideologice flatante. Este, mai degrabă, un film în care puține lucruri rămîn ascunse privirii (iar printre ele nu se numără părerea autorului despre orice mișcă în țara asta, de la rîu la ram, de la rățușcă la rămurică). 

 Oana GHERA

Anul trecut a început pentru mine în sala de cinema virtuală a festivalurilor de film de la Rotterdam și de la Berlin și a continuat cu bucuria de a reveni treptat în sala de cinema și de a descoperi alături de alții filme a căror forță, poezie și frumusețe mi-au redat încrederea că cinema-ul rămîne against all odds la fel de puternic și relevant ca întotdeauna.

Chiar și văzute pentru prima dată pe ecranul laptop-ului, pe balconul improvizat în balcon, filme remarcabile ca The Dog Who Wouldn’t Be Quiet (Ana Katz, Rotterdam 2021), Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, Berlinale 2021) și What Do We See When We Look At The Sky (Aleksandre Koberidze, Berlinale 2021) păstrează în amintirea mea acea dimensiune larger than life esențială cinema-ului. Iar într-un context atît de dificil ca acela al pandemiei merită de asemenea recunoaștere distribuitori curajoși ca aceia de la Bad Unicorn, care au adus filme precum cel al lui Koberidze și pe ecranele de cinema de la noi, sau Transilvania Film, care a distribuit Annette (regia Leos Carax), dar și festivalurile de film care pariază pe titluri care altfel ar ajunge cu greu la publicul larg – mulțumiri speciale Les Films de Cannes à Bucarest pentru ocazia de a vedea (pe jumătate printre lacrimi, atît de puternică a fost experiența mea din sala de cinema) Memoria (regia Apichatpong Weerasethakul).

Vorbind de festivaluri, 2021 a fost și anul în care am călătorit din nou la festivaluri de film din afara țării, lucru care m-a făcut să reevaluez importanța vitală a acestor manifestări pentru comunitatea cinematografică globală, mai ales în perioade de criză. Mai mult decît un prilej de întîlnire pentru profesioniști din domeniu, cred că cinema-ul și cineaștii au nevoie mai mult ca oricînd de susținere și de contexte care să le ofere vizibilitate și să reafirme importanța acestei forme de expresie artistică atît din punct de vedere estetic, cît și politic. The movies live on, zicea un cineast în încheierea unora dintre cele mai puternice eseuri video ale anului trecut, și cu aceeași concluzie arhivez și eu anul 2021 în memorie.

 Laurențiu PARASCHIV

Pentru mine, filmul memorabil al anului 2021 e, de fapt, un film din 2020 care la noi a ajuns cu puțină întîrziere, în caz că mai ține cineva evidența trecerii timpului. E vorba de Nomadland, care acum, după sutele de premii primite, probabil că nu mai are nevoie de nici un fel de introducere. La fel de elegante în simplitatea lor mi s-au părut și The Power of the Dog, care m-a făcut să-mi reconsider aprecierea pentru genul western, și Petite maman, care ilustrează perfect zicala cu esențele tari. M-au mai cucerit destul de tare și Flee, probabil cea mai frumoasă animație a anului, și Minari, o altă restanță de acum doi ani. Foarte plăcut surprins am fost și de două drame intimiste care au un picior pe tărîmul filmelor horror: The Father, cu un Anthony Hopkins sfîșietor de bun, și Spencer, cu o Kristen Stewart remarcabilă. Trecînd prin ograda marilor studiouri, am adorat meșteșugul noului West Side Story, căci numai Spielberg putea transforma un cadru cu un personaj călcînd într-o baltă în ceva uluitor, și giumbușlucurile noului Wes Anderson, The French Dispatch. Și, dat fiind că am o slăbiciune pentru filmele care surprind zilele acelea nesfîrșite de vară în toată gloria lor, iar anul trecut am simțit mai mult ca oricînd nevoia de evadare, nu pot să închei altfel decît prin a-mi exprima dragostea infinită pentru Bergman Island și The Lost Daughter.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Foto: Apichatpong Weerasethakul - Memoria

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.