L-am urît pe Creangă de cînd mă știu, doar că „de cînd mă știu” înseamnă de prin clasele primare, că pînă atunci n-auzisem de el; la o lecție de română, învățătoarea îl oprește pe colegul care citea cu voce tare și spune: „Buzea, mai departe”. Mă ridic în picioare, cu manualul în mîini, și citesc pînă la cuvîntul „căișorii”. „De ce te-ai oprit?”, zice învățătoarea, doamna Teia Dragomirescu, „citește mai departe!” Eu, nimic. „Ce este, Buzea, ce-i cu tine?” „Păi, tovarășa”, răspund eu în lacrimi, „citesc, dar nu înțeleg ce scrie!” „Ce anume nu înțelegi?” Copiii se întorc spre mine, toți, cu ochi lucitori de curiozitate. „Păi... nu știu ce înseamnă «căișori»!” Clasa întreagă izbucnește în groaznicele hohote de rîs ale copiilor care și-au mai găsit o victimă: „Nu știe românește, ha-ha-ha-ha!”.

End of story. Creangă a devenit dușmanul meu personal și lecturile ulterioare n-au făcut decît să blindeze acest sentiment de „hate at first sight”: nu-i înțelegeam cuvintele, iar stilul oral în care scria mă punea și mai tare în dificultate. Iar cînd am ajuns în gimnaziu și a trebuit să fac „analiză gramaticală” pe textele lui, am înnebunit de tot. I-am închis ușa-n nas scriitorului Ion Creangă: „Marș, mă!”.

Mult mai tîrziu, după ce absolvisem Liceul „Ion Creangă” din București (mda... Dumnezeu are un simț al umorului cu totul special) și eram în anul III la Filologie, am avut parte de un curs foarte bun, predat de un profesor cumva excentric – îl chema Napoleon Rață, cum să nu fie omul excentric, c-un asemenea nume?! –, un mare aficionado al teoriilor literare clocite de Wellek & Warren, iar acest profesor m-a scos din blocaj. Pentru că se plictisea la grupa noastră (era o grupă slabă, de facultate particulară a anilor ’90, cu studenți tolomaci și sfioși), ne-a provocat să „demolăm un consacrat”. Evident, n-a zis nimeni nimic, în afară de Buzea; i-am povestit oful meu cu consacratul Creangă Ion, Rață ăsta s-a-nviorat și ne-a ținut cîteva seminarii de mare clasă, pe care mi le amintesc cu respect și-n ziua de azi.

Întîi de toate, colegii mei aveau dreptate: eu nu știam românește. În limba vorbită pe Valea Hîrtibaciului, în Transilvania de Sud, nu există diminutive; în vorbire nu se folosesc niciodată ciudățenii ca „mașinuță”, „pensioară”, „nevestică” ș.a. Niciodată! Limba pe care o-nvățasem acasă și cu care venisem la București era plină de „tristăr”, „părădaică”, „hurduzău”, „crihină”, „crumpenă”, „șiroadă”, „tiș”, „felderă”, „creplă”, „șop” și încă vreo cîteva sute de cuvinte pe care le-am uitat, dar nu conținea nici diminutive, nici mecanismul lor de formare (de fapt, îl conținea: „poștăriță”!), așa că nu mă simt vinovat pentru nenorociții ăia de „căișori” ai lui Creangă. Să fi fost măcar „căluți”! Dar, nu. N-am avut noroc.

În al doilea rînd, Creangă e la fel de nepotrivit ca Shakespeare pentru a fi predat copiilor. Nici unul, nici altul nu au vreo treabă cu copilăria, cu universul mintal al copiilor, cu ariile lor de interes; sînt scriitori care se adresează adulților, din toate punctele de vedere. Lucrul cu copiii pe textele lor e o eroare, și pedagogică, și de (cum să spun?) nation-building: o națiune modernă ar trebui să aibă niște valori culturale în jurul cărora să se grupeze orice-ar fi, dar cum să te grupezi în jurul unui Creangă, ca adult, dac-ai ajuns să-l detești încă din fragedă pruncie?! A, da: dac-ar fi predat în ultimii doi ani de liceu, Creangă și-ar face treaba foarte bine.

În al treilea rînd – și cu asta ajung la subiect –, Creangă este acea oglindă în care ne este frică să ne privim. Mie, cel puțin, îmi este, și nu mă consider cu mult mai fricos decît media: „Dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la școli a învățat, de știe a spune atîtea bongoase și conocăria pe la nunți? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, și pace bună?”. M-a nimerit la fix. Exact ăsta-s  eu (și ca mine, cîți!): de „glagore” sînt lipsit, în sensul că pricep într-o săptămînă ceea ce alții pricep în cîteva minute; la Paris m-am dus ca să mă-ntorc, n-am făcut nici o brînză pînă n-a venit Parisul la mine; colegii mei de generație care nu și-au zdrobit mințile să-nvețe pe la școli sînt acum în Parlament; iar mentalitatea țărănească m-a pus mereu sub presiunea de-a deveni un „factor de producție”.

Ei, aici e-aici. Să-l lăsăm deoparte pe Buzea, că nu de Buzea e vorba (țara arde și baba se piaptănă!), e vorba de viitor. Cei care citiți acest articol aveți aproximativ vîrsta mea, sînteți deci conștienți că a cam venit timpul să vă concentrați mai puțin pe voi înșivă (carieră, performanțe sportive, trofee de vînătoare – sau „de vînătoare”, de ce nu?) și mai mult pe copii. Și știu c-o faceți. Și pentru că știu că tot ceea ce faceți acum, faceți cu gîndul la copii, am ceva să vă povestesc: cînd nevastă-mea are mult de lucru seara, nu vin direct acasă după ce iau copilul de la grădiniță, ci ne suim amîndoi în metrou și coborîm la stația Rogier, ca să ne plimbăm pe pietonala Rue Neuve, pînă spre Piața Mare (sînt multe magazine cu vitrine strălucitoare, fiică-mea se uită fascinată), și pe urmă înapoi, pe străduțe, înapoi la gura metroului. Sigur, într-o astfel de zonă e plin de turiști, deci și industria cerșitului este foarte dezvoltată. Imensa majoritate a cerșetorilor (femei, bărbați, copii, familii) provin din România, ceea ce poate nu m-ar fi deranjat, dar fetița mea a fost foarte impresionată de faptul că bebelușii și copilașii expuși spre înduioșarea turiștilor erau despuiați. Unii plîngeau, vineți de frig, cei mai mulți sugeau cîte-o cîrpă murdară, o legăturică cu zahăr (cunosc procedeul, doar sînt de la țară: pe vremuri, în cîrpă respectivă se punea zahăr cu țuică, sau la rigoare doar țuică). „Tati, dar copilașilor nu le este frig?” „Ba da, tata, le este, dar ce pot să fac eu?” „Să vorbești cu doamna aceea care e cu copilașii și să-i spui să-i îmbrace cu hăinuțele lor.” Știam c-o să iasă rău, dar am încercat. I-am spus doamnei să-i acopere, că le e frig și-o să răcească; spre norocul meu, cuvintele răspunsului primit* n-au fost înțelese de fiică-mea („Dar ce-a zis doamna, tati?”).

Iată ce vreau să spun: Bruxelles-ul e un oraș de imigranți, iar imigranții investesc în copiii lor. Ei, copiii, reprezintă pariul vieții pentru acești oameni (și pentru mine, sînt unul dintre ei). Mă uit dimineața cînd așteptăm să se deschidă poarta grădiniței: africani, nord-africani, ruși, românofoni (Republica Moldova, România, Ucraina), georgieni, albanezi – toți sîntem la fel. Se uită fiecare la copilul lui cu privire de focă îndrăgostită, îl aduce curat ca scos din cutie și-l pierde din ochi din drag. E o grădiniță nu foarte bine cotată, a „clasei muncitoare”, ca să zic așa, iar această clasă muncitoare își visează copiii în clasa mijlocie – și depune toate, dar absolut toate eforturile pentru asta. Ce fac între timp cei care trăiesc după mentalitatea descrisă de Creangă („Dac-ar fi să iasă toți învățați, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”)? Îi scot pe copii la produs, asta fac. Care va fi viitorul acestor copii? Vă întreb și eu pe voi, cum m-a întrebat și fiică-mea pe mine: „Tati, da’ copiii de săraci o să fie și ei tot săraci?”. Ce era să zic? Să-i fi citat din Creangă? E încă prea mică. Nu știu... poate peste vreo 30 de ani?!

--------- 

* literal: „Mînca-mi-ai slobozu’, bulangiule!”

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons