Dincolo de frontiere… pe „scena lumii“

Publicat în Dilema Veche nr. 824 din 5–11 decembrie 2019
Dincolo de frontiere… pe „scena lumii“ jpeg

La Sankt Petersburg, spre sfîrşitul anului, o manifestare efectuată în spirit de promovare „putiniană“ a reunit zeci de „actori“ culturali din cele mai diverse domenii şi ţări – de aceea poliţia eliminase orice turist din zona Ermitajului, pe care l-am putut vedea pustiu şi melancolic ca şi cum Revoluţia din Octombrie nu avusese loc, în timp ce, la intrarea invitaţilor pentru forumul cultural, precauţiile de securitate se exercitau cu autoritatea agresivă a Rusiei de azi. E o caracteristică proprie dictaturilor care, cum afirma fără jenă un înalt demnitar sportiv, „organizează cel mai bine Olimpiadele“. La Sankt Petersburg se desfăşurau totodată Olimpiadele teatrale, ca prolog al celor sportive de la Tokyo din 2020. Spectacole importante, semnate de regizori reputaţi, ca Andrei Şerban, Andriy Zholdak, Dimitris Papaioannou, Jan Klata ori Tadashi Suzuki, au fost prezente şi luate cu asalt de un public captivat de teatru chiar şi acum, ca pe vremurile comuniste. Dincolo de toate persistențele deplorabile ale epocii revolute, atracţia pentru cultură rămîne unul dintre rarele simptome benefice. Cît va rezista? Să‑i dorim viaţă îndelungată.

Tema propusă dezbaterilor – „Dialoguri culturale“ – confirmă o constantă a practicilor actuale, practici frecvent efectuate în numele unei „interculturalităţi“ contagioase. Ea răspunde tendinţei comune de a atenua separaţiile, de a diminua izolarea frontierelor, în ciuda vizelor imperativ reclamate de oficialităţile ruse. Vize cu fotografii, motivaţii ale călătoriei – o prăpastie separă dezbaterile intelectuale şi exigenţele oficiale. În teatru, frontierele de rasă şi de limbă şi-au diminuat impactul în preajma lui ’68, cînd tinerii părăsesc Europa în căutare de exotice paradisuri artificiale – India, Bali –, iar Brook sau Mnouchkine integrează actori străini veniţi de oriunde. Scena devine policromă, reflex al oraşului devenit multietnic. Din acelaşi impuls, frontierele între arte îşi pierd etanşeitatea şi, aproape sistematic, se impun manifestări impure ca dansul-teatru, a cărui genială protagonistă a fost Pina Bausch, manifestare emblematică a sfîrşitului de secol trecut ce se continuă şi azi. Marcat de acelaşi spirit „transfrontalier“, spectacolul modern va transgresa limitele odinioară strict determinate între Est şi Vest pentru a proceda la operaţii multiple de mixaj şi hibridare. Rezultatele fascinează atunci cînd artiştii preiau elemente constrastante şi le tratează subtil, fabricînd o referinţă comună, incertă, dar poetică. Referinţele aici sînt diseminate şi nu doar rudimentar mobilizate, ele se îngemănează şi nu-şi rămîn străine, reciproc refractare. Astfel, pornind de la referinţe „originare, se produc creaţii «imaginare»“. Semnate de Ariane Mnouchkine, cînd utilizează practicile teatrului japonez Bunraku în Tobe pe dig, sau de Masahiro Yasuda pentru Titus Andronicus ori Satoshi Miyagi pentru Antigona. Porozitatea frontierelor e asumată şi astfel se atenuează diferenţele, producîndu-se spectacole aproape fantasmatice. Nimic nu e recognoscibil ca atare, căci extremele se topesc reciproc într-o asociere, aş spune, onirică. Dar asemenea, reuşite rămîn rare şi adesea „dialogul“ e confuz pînă la a eşua în ceea ce Grotowski numea dispreţuitor „mambo jambo“, amestec nedigerat de elemente alogene ca într-o salată bœuf incorect preparată. Cînd elementele convocate se recunosc abuziv, eşecul e inevitabil; în schimb, dacă identitatea le devine imprecisă, comunicarea seduce.

În splendidul teatru Alexandrinski, Tadashi Suzuki, vechi adept al „hibridării“, prezenta Cyrano de Bergerac. Aici, Occidentul şi Orientul rămîn disociate, ele alternează, dar fără a ajunge la o nouă identitate, fiecare rămîne intact. Scenografic, se expun elementele proprii Japoniei, cu samurai şi gheișe, în timp ce în sală răsună cunoscute arii din Rigoletto sau Traviata. Entităţi insolubile, inapte să ajungă la coabitare. Hibridarea eşuează. În schimb, în Furtuna de Ostrovski, regizorul Andrei Moguchi elimină prezenţa realistă a Rusiei pentru a construi un univers întunecat şi violent, pentru a impune un joc frontal, străin tradiţiei stanislavskiene, joc tragic. Gesturile, costumele evocă o lume asiatică severă, lipsită de exotism decorativ şi, la final, vorbele convertite în cîntec de Katerina pe hanamichi, podul florilor, ating intensitatea unei psalmodieri tragice în „spirit“ oriental şi nicidecum doar citată, preluată ca atare. Impuritatea devine aici, ca în Prinţesa deocheată de la Sibiu a lui Silviu Purcărete, o condiţie propice scenei plasate la răscruce de culturi. Unde sîntem? Niciunde şi totuşi ecourile persistă asemenea unor imprecise repere, dar recognoscibile. Voci, gesturi venite de altundeva, ajunse pînă aici.

Dar la Sankt Petersburg un spectacol al lui Valerii Fokin, dimpotrivă, a confirmat impactul apartenenţei la o cultură distinctă, omogenă şi asumată. El e consacrat relaţiei pe care Fokin o are cu Gogol, ale cărui opere apar fragmentar, asemenea unor meteoriţi în noapte. Îi recunoaştem şi fiecare suscită adevărate constelaţii mnemonice, amintiri de lectură, de vîrstă, de emoţii… Fokin concentrează această antologie gogoliană pe atracţia față de oraş – Cehov iubea Moscova, Gogol – Sankt Petersburgul, a cărui imaculată machetă magică apare pe scenă în timp ce protagonistul îşi scandează pasiunea: Petersburg, Petersburg! Dar totodată ne confruntăm cu o imagine dublă, aceea a lui Gogol tînăr şi a lui Gogol alienat mintal. Imagine sfîşietoare pe care doar teatrul o poate restitui concret cu o asemenea forţă. În contextul unor frontiere închise a căror forţă permite concentrarea căci, în ciuda condiţiei mele de emigrant, în artă le iubesc deseori. Restrictive, ele evită confuzia fiindcă focalizează atenţia şi afirmă o identitate ca soclu al comunităţii reunite în sală.

clipboard02 1 jpg jpeg

La Paris, descopeream ultimul spectacol al lui Christophe Marthaller, unde se glisează constant de la cuvînt la cîntec, unde cîntecul ce evocă marea tradiţie muzicală germană se murmură, se şopteşte, se stinge ca o bătrîneţe care, în faţa noastră, îşi asumă extincţia. Lacrimi vocale ce păstrează puterea vorbelor, dar totodată le ataşează emoţia sunetelor, reduse la o discretă, de-abia audibilă, fredonare colectivă. Aici dialogul între arte ajunge la una dintre cele mai rafinate împliniri. Dialog ce se manifestă şi în Vita Nuova, performanţă concepută de Romeo Castellucci, unde într-un ipotetic garaj sînt expuse treizeci de automobile printre care circulă interpreţi africani în căutare de vechi ceremonii uitate sau de opere artizanale azi deteriorate. Artele plastice, muzica şi cuvîntul comunică. Frontierele sînt suprimate. O nelămurire, însă: de ce actorii poartă pantofi de femeie? Poate pentru a afirma ceea ce se cheamă azi fluid gender, suprimare a frontierelor sexuale. Un efect de modă? O superficială contaminare de Zeitgeist-ul epocii?

Andrei Şerban îşi încheia intervenţia la Sankt Petersburg printr-o invitaţie adresată teatrului de a se asuma ca artă a vieţii, aici şi acum: „Teatrul este arta prezentului. Un mit, o piesă clasică sau una contemporană ne tulbură în mod misterios, din motive care nu pot fi explicate logic. Important este că ceva adînc e atins şi, brusc, o energie explozivă iese la lumină. E viaţa însăşi, cea necunoscută, care transpare… Teatrul e un instrument extraordinar, cu condiţia să fie liber“. Suprimînd sau asumînd frontierele, circulînd de la o entitate la alta sau, dimpotrivă, exaltîndu-le teritoriul păstrat. Libertate de circulaţie între arte sau libertate interioară în sînul unei arte. That is the question.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Poliția avertizează cu privire la un nou mod de înșelăciune, prin apeluri telefonice. Cum funcționează spoofingul
Poliția Română avertizează cu privire la spoofing, o formă de înșelăciune, în care atacatorii se folosesc de tehnologia Voice over IP (VoIP) pentru a-și ,,masca” numărul real de telefon, făcându-l să apară ca și cum ar fi un număr legitim sau asociat cu o instituție cunoscută.
image
Vila din Sinaia a prințului Paul de România, vândută de ANAF. Prețul obținut la licitație a uimit experții imobiliari
După două licitații eșuate, Fiscul a reușit în cele din urmă să vândă vila de lux deținută de Prințul Paul Philippe al României, situată la Sinaia. Nepotul regelui Carol al II-lea a fost condamnat definitiv în 2020, în dosarul „Ferma Băneasa”.
image
Ce mâncau bucureștenii în postul din anul 1869: melci, stridii, halva cu miros de trandafir, nuga și unt-de-lemn de Toscana
În secolul al XIX-lea, magazinele de profil din București se aprovizionau cu delicatese din toată Europa, pentru ca oamenii să treacă mai ușor peste post.

HIstoria.ro

image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene. 

image
Bacalaureatul de tip nou din 1948: „Aspecte de la un examen care nu mai seamănă cu cele din trecut“
În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou.
image
Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858.