Aleksandar Hemon (n. 1964, Sarajevo) a plecat la Chicago în 1992 cu intenția de a sta doar cîteva luni; izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut însă imposibilă întoarcerea acasă. La editura Black Button Books i s-au tradus volumul de proză scurtă Iubire și obstacole (2016), volumul memorialistic Cartea vieților mele (2018) și romanul Proiectul Lazarus (2019). Fragmentul de față face parte din dublul volum de memorii Asta nu-ți aparține / Părinții mei: O introducere, recent apărut la editura Black Button Books.

 

Cînd eu și Kristina eram mici, părinții noștri plecau la muncă pe la 7 dimineața. Nu mîncau niciodată micul dejun (doruceak) înainte să plece, uneori nu beau nici cafea. Mama ne pregătea o masă fortifiantă care includea gălbenuș amestecat cu zahăr sau pîine cu miere, dulceață sau untură cu paprika. Mai tîrziu, cînd am mai crescut, ne lăsa lucruri pe masă. Apoi, într-o zi, am învățat să ne hrănim singuri, îndrăznind, în cele din urmă, să sărim peste micul dejun.

Masa în familie a zilei, pe care o numeam prînz (ruceak), avea loc pe la ora 4 după-amiaza cînd se întorceau mama și tata de la lucru, asta dacă nu cumva eu și Kristina aveam ore după-amiaza. Asta era ora la care ne așezam în jurul mesei ca o familie. Mama pregătea mîncarea din seara precedentă sau încălzea ce mai rămăsese de la prînzul trecut. De cele mai multe ori, era o masă consistentă: supă, un fel principal, de obicei o tocană groasă de vreun fel, toate consumate cu multă pîine. Pregătirea mesei putea începe cu două zile înainte, cînd mama ne întreba dacă avem sugestii/preferințe. Alteori, decidea pur și simplu pe baza produselor din congelator și din cămară. Cel mai adesea, preferințele noastre erau ignorate, fie pentru că erau prea complicate, fie pentru că ceream cu nerușinare bani pentru cevapcici [kebabul bosniac făcut dintr-un amestec de carne tocată de vită și de miel – n. tr.]. La fel ca pentru toți copiii din lume, mîncarea din afara casei era mereu mai tentantă.

Ruceak era o masă cu un protocol bine pus la punct. Nu aveam voie să citim sau să ne uităm la televizor. Trebuia să le dăm părinților raportul zilnic înainte de a începe să mîncăm și să prezentăm status-ul temelor. („Cum a fost la școală?” „Bine.”„Ce-ați făcut la școală?“ „Nimic.” „N-aveți teme?” „Nu.”) Trebuia să gustăm cîte puțin din tot ce era pe masă și să terminăm totul din farfurie, pentru că dacă lăsam prea mult, îi făceam o nedreptate mamei, care gătise pînă noaptea tîrziu. În orice caz, mereu trebuia să mîncăm tot ce rămînea. Și mereu rămînea mîncare. Această conexiune protocolară de familie se desfășura cu știrile de la radio pe fundal, pe care părinții noștri le ascultau cu jumătate de ureche în timp ce-și manifestau interesul impus în legătură cu experiențele noastre școlare și gîndurile noastre de copii. Orice reușeau să scoată de la copiii lor dezinteresați trebuia să ia sfîrșit pînă la 4,25, cînd începea prognoza meteo. Radioul era dat mai tare și nimeni n-avea voie să vorbească. În adolescență, cînd eu și sora mea am început să contestăm orice fel de autoritate, contestam adesea sacralitatea prognozei de după-amiază susținînd cu aroganță că meteorologii fie nu știau despre ce vorbesc, fie mințeau cu toată gura. O dată, am trăit un moment glorios de fericire cînd am văzut pe geam furtuna de afară în timp ce la meteo ni se promitea o zi însorită.

După ce părinții noștri își făceau siesta de după masă, venea momentul pentru cafea și prăjituri. Cina (vecera) era deseori doar o gustare, ce înșfăca fiecare din frigider. Pentru asta nu ne mai așezam la masă ca o familie. Kristinei și mie chiar ni se dădea voie să citim sau să ne uităm la televizor în timp ce mîncam. Iar cînd am atins adolescența inconștientă, ieșeam seara fără să mîncăm, lăsîndu-ne părinții să moțăie în fața televizorului și să aștepte ultima prognoză a zilei, care arareori începea înaintea viselor lor.

O consecință a unui astfel de program era că managerierea hranei avea un element de manageriere a timpului. Nu luam prînzul cînd ne era foame, ci atunci cînd venea ora mesei. Zilele noastre erau organizate în jurul hranei. Mesele erau planificate și programate. Toate acestea își aveau rădăcinile în traiul țăranului muncind din greu, al bunicilor mei și al generațiilor dinaintea lor. Nu puteau pleca de pe cîmp să ia o gustare. Mîncau înainte de răsărit, cînd soarele urca cel mai sus pe cer, și la apus și consumau alimente bogate caloric care alimentau corpul pentru muncile grele pînă la următoarea masă. Chiar și azi, cînd îi vizitez pe ai mei în Canada, mama ne anunță de seara sau în dimineața zilei respective ce și-a propus să pregătească sau să încălzească pentru prînz. Acum, cînd părinții mei iau prînzul la 2,30, după ce termină treaba în atelier, tata apare în bucătărie între 2,25 și 2,29, se uită sub capace, caută o lingură și gustă orice fierbe în oala mare de pe foc. O masă poate fi amînată pînă cînd treaba e terminată, dar nu poate fi uitată niciodată. Noțiunea de a uita să mănînci e de neconceput pentru ai mei și, de altfel, și pentru mine. Sînt convins că încă din timpurile în care strămoșii noștri s-au ridicat în două picioare să se îndrepte șovăielnic spre o nutriție mai bună, nici un Hemon nu a uitat vreodată să mănînce.

Pentru că hrana este atît de strîns legată de muncă, n-ar putea niciodată să fie o chestiune de pură relaxare. Chiar dacă eram în vacanță, în drum spre mare, rareori ne opream la vreun han de pe marginea drumului, celebru pentru mielul la proțap sau pentru păstrăvul la grătar. Dacă o făceam, era un mare eveniment, se întîmpla o dată pe an, devenind astfel apexul călătoriei noastre. Era mult mai probabil ca tata să conducă mai departe pentru a evita căldura, iar noi să ne umplem burțile cu lucrurile pregătite de mama și puse cu grijă într-o cutie aurie de metal. Acea cutie aurie, un corn al abundenței dreptunghiular, e unul dintre fetișurile mele din copilărie. Mi-o amintesc cu o precizie desăvîrșită și mi-o pot roti lent în minte pentru o examinare memorialistică în cel mai mic detaliu. Ouă fierte, ardei gras, cașcaval, cîrnați și pîine, în acea cutie aurie, toate căpătau o aromă pe care mi-o amintesc și acum, și împreună cu ea, stîncile golașe de pe valea rîului Neretva, sclipirile verzui de pe apă, vegetația carstică măruntă încălzită de soarele neobosit.

Cu toate acestea, hrana e o sursă de plăcere, tocmai pentru că este atît de strîns legată de muncă. Pe de-o parte, să mănînci cînd îți e foame, mai ales dacă ți-ai cîștigat foamea prin trudă, e profund satisfăcător. Etosul este comunal, munca este împărțită și interșanjabilă și include mereu o recompensă: un festin ocazional care aduce oamenii laolaltă la o sărbătoare exuberantă a desăvîrșirii. O dată, bunica a avut 47 de oameni la masă și, în afară de doi-trei vecini, toți erau rude.

Viața socială a părinților mei (și deci a copiilor lor) însemna de obicei cîțiva prieteni ai lor care se strîngeau pentru o mulțime de mîncare și băutură și cîntece și rîsete. Uneori, prietenii veneau la noi acasă, alteori, mergeam noi la ei. De obicei pentru a sărbători ceva (o aniversare sau revelionul), dar putea fi și o reuniune arbitrară care le satisfăcea nevoia regulată de a fi alături de alți oameni. În orice caz, masa era plină de feluri de mîncare pregătite de gazdă: meza (mezeluri, ouă fierte, brînză, murături), plăcinte cu brînză și spanac, supe, sarmale, friptură, cartofi, salate, pîine, iar la final două feluri de desert (prăjituri și tort). Pe masă era mereu mai multă mîncare decît era necesar, ceea ce făcea gazdele să insiste ca toată lumea să-și pună mai mult pe farfurie (Ma, uzmi!) ignorînd afirmațiile musafirilor: „Dacă mai iau o gură pocnesc”. Așa că oaspeții își umpleau farfuriile și festinul continua vreme îndelungată, cu toții vorbind unii peste alții la masă, glumind, tachinîndu-se, adesea cîntînd cu zarvă și veselie. Nimeni nu numea acest demers cină, toate activitățile gravitau în jurul mîncării, dar nu ar fi putut niciodată să fie reduse la asta. În bosniacă, verbul care descrie acest tip de activități este sjediti, ceea ce înseamnă a sta, pentru că întreaga operațiune constă în a sta în jurul mesei, a mînca, a bea, a fi împreună în scopul unei satisfacții binemeritate. Dacă ar trebui să invoc o imagine a părinților mei fiind fericiți necondiționat (ceea ce nu e o sarcină ușoară), ar fi imaginea alor mei așezați în jurul mesei, alături de prieteni, zguduindu-se de rîs printre îmbucăturile delicioase, sorbind din paharele cu șliboviță sau grappa.

Aceste reuniuni puteau dura tot week-end-ul: uneori, de 1 Mai, de ziua muncii, mergeam la Boraciko Jezero, o stațiune modestă de munte, lîngă lac, unde Elektroprenos avea o clădire de vacanță (odmaraliște), să ne alăturăm prietenilor părinților mei și familiilor lor. Sursa inextricabilă de bucurie și amuzament era prezența celorlalți, iar spiritul abandonului de sine domnea de dimineața pînă seara și dincolo de timp. Dar principalul ritualul al conexiunii era prepararea mielului la proțap pe care apoi îl împărțeam cu toții. Acolo, ca în orice alt loc în care am trăit, hrana era făcută pentru a fi împărțită, motiv pentru care era inadmisibil să mănînci în timp ce altcineva doar se uită. Hrana înseamnă oamenii din jur. Detestăm să mîncăm singuri, la fel cum detestăm să fim singuri.

traducere de Elena MARCU