Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. O selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, apar săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.

 

„Îl văd pe Jean-Luc Godard”

7 aprilie

Îl văd pe Jean-Luc Godard. Live pe Instagram.

Un trabuc între degete cîteodată, și în gură aproape tot timpul.

În jur, măști pe cîteva chipuri.

Vorbește clar sau semi-clar, cîteodată cu pauze lungi.

Îmi imaginez camera de filmat a lui Godard îndreptată spre știrile de la televizor.

Sau spre paginile ziarelor.

Fixă de parcă ar fi hipnotizată.

Ochiul camerei cedează și rămîne încremenit pentru totdeauna.

Ca și cum s-ar supune ordinelor din exterior.

Ajunge cu asta, ar spune el. Știrile.

Sesiunea zilnică de pe Youtube a lui Manu Chao: „preciosa mujer“ „Ieri, tu n-ai avut încredere în dumnezeu“.

„Azi din întîmplare nu e ieri“.

Pură întîmplare.

Michael Gove, ministrul Afacerilor Politice.

Interviu pentru radio BBC, despre internarea prim-ministrului englez.

Vorbește despre „pofta de viață pe care o are Boris Johnson, fie că se află pe un teren de tenis sau în fruntea guvernului.“

„E o forță a naturii“, spune.

Nu e conectat la ventilator, anunță ziarele.

Fraza lui Godard: nu e sînge, e roșu.

Ce se vede pe ecran nu e sînge e o culoare.

Un fel de pictură. Nu e nici real, nici adevărat.

Numai în afara ecranului, sîngele e sînge.

Dar pandemia asta n-are sînge.

Una din rarele tragedii în care nu e sînge.

E greu de înțeles o tragedie fără sînge.

Ne-am obișnuit prost de la Quarantino, Tarantino, Quarentino: sînge mai roșu decît maximul roșu real posibil.

Să ne gîndim la cele patru elemente – pămînt, aer, apă și foc.

Aceasta va fi o tragedie legată de elementul aer.

Plămînii și lipsa respirației.

Cînd se vorbește de un Tsunami în spitale, zic.

Nu e un tsunami de apă, evident, ci de corpuri bolnave.

Un tsunami solid.

Un tsunami de corpuri în stare solidă cu o absolută lipsă de aer.

Un tsunami de solide care vor să respire.

O tragedie a aerului.

Și puțin foc, da.

Imagini din niște orașe din America Latină: în fața casei familiale sînt arși morții care nu sînt ridicați de forțele statului.

Ca să nu contamineze.

Corpurile ard la multe grade Fahrenheit, mult mai multe decît cărțile.

Sau nu.

O ierarhie a rezistenței materialelor dezordonată de biologie.

Cel mai important cîteodată e ceea ce cedează mai rapid.

La ce temperatură ard corpurile? îl întreb pe google.

Dar el nu-mi răspunde direct.

Fuge, se eschivează, vorbește de altceva.

De exemplu: apare o pagină cu titlul: Efectele iernii asupra corpului nostru.

Pînă și aparatele și algoritmii au limitele și pudoarea lor.

Nu-i repet întrebarea lui google.

Nu vreau să insist.

Gulerul de la gîtul cîinelui meu ciobănesc Roma a transformat-o într-un tanc domestic cu blană.

Se vorbește despre membrul fantomă, la oameni: cel care a fost pierdut și încă poate fi simțit.

Cu animalele e invers: pîlnia din jurul capului încă n-a intrat în corp.

Roma se lovește de toate ca și cum ar fi oarbă.

Știrile. O imagine a unei catedrale din New York.

Totul e un potențial spital.

Ce se întîmplă cu spațiile?

A murit vice-directoarea serviciilor de Sănătate din Portugalia, Catarina Sena, la 47 de ani, „victimă a unei boli îndelungate“.

„Toată viața a vorbit de rău pisicile și la sfîrșit a fost adoptată de una, devenindu-i complice.“

„Mi-a dăruit un măslin, a plîns cu mine și pentru mine, a muncit împreună cu mine, m-a ajutat mult, foarte mult, o colegă perfectă. Îmi lipsești imens. Sper că am fost la înălțime“, a scris directoarea-generală a serviciilor de sănătate.

În care moment al zilei putem să ne emoționăm?

Am auzit despre un tată care de fiecare dată cînd vrea să plîngă se duce pe balconul din apartament, ca să nu-l vadă copiii.

Copiii cred că se duce să ia aer.

Citesc știrea.

„În noaptea aceasta aveți un motiv bun să vă duceți la fereastră și să priviți cerul. Va fi o lună roz.“

„Luna plină va părea cu 14% mai mare și cu 30% mai strălucitoare.“

Procentajele invadează totul, pînă și strălucirea.

Marea Britanie cu record zilnic de morți: 854 în ultimele 24 de ore

„Franța. Cele mai recente numere ajung la...“

New York, New York.

Poate că tatăl nu știe că și copiii se duc pe balcon să plîngă, ca să nu-i vadă el.

Spun că ies să ia aer.

George Kubler a scris cîndva: actualitatea „e momentul în care farul rămîne întunecat între fulgere“;

„e clipa dintre tic-tac-urile unui ceas“.

În noaptea asta, părinții și copiii au un motiv bun să se ducă la fereastră: să se prefacă că luna încă mai are importanță.

Citesc încă o dată numărul acesta: peste zece milioane de noi șomeri în Statele Unite ale Americii.

Puține vremuri sînt la fel de actuale precum cea de acum.

Actualitatea nu e o lumină, e opusul.

„e momentul în care farul rămîne întunecat între fulgere“.

 

„Două moduri de a scăpa de știri”

11 aprilie

Două moduri de a scăpa de știri: religia și matematica.

Mai sînt și altele, sigur.

O frază de Breton: „actul de iubire și actul de poezie sînt incompatibile cu lectura ziarelor cu voce tare“.

În ultimele zile, incompatibilitățile au crescut.

Dar da, două moduri de a scăpa de știri: religia și matematica.

Un matematician din secolul al XX-lea, Edward Kasner, l-a rugat pe nepotul lui „să dea un nume unui număr care are o sută de zerouri“.

Băiatul i-a dat numele: Googol.

Se citește: gugol.

Googol înseamnă un 1 urmat de o sută de zerouri.

E unitatea de măsură a unui număr enorm.

7 mii de googol, de exemplu.

Numele google vine de aici.

A fost o greșeală de tastare.

Nu e infinitul, dar aproape.

ultimul zero e întotdeauna după locul în care ajungi în galop și cu viteza luminii.

Gogol e și numele unui mare scriitor rus.

Îmi imaginez unitatea de măsură folosind numele scriitorului rus.

Doi Gogol, 7,3 Gogol.

Bulevardul Neva este bulevardul principal din Sankt Petersburg și din multe cărți de-ale lui Gogol.

Bulevardul Neva e destul de înspăimîntat zilele astea.

Nu mai iese nimeni pe bulevardul Neva pentru a fi văzut și admirat în costumele și rochiile purtate.

Se iese rapid, pentru a se face rost de ce e urgent.

A fi admirat sau invidiat nu e urgent.

Frica nu are unitate de măsură.

Nu se măsoară în metri sau kilograme.

Poate nici frica nu are un zero care să fie ultimul.

Poate frica e o substanță googol, dar fără sfîrșit.

Spania începe să distribuie măști în mijloacele de transport în comun.

„Soarele a gătit omul/ Și geografia a determinat evenimentele.“ Raul Bopp, Brazilia.

E frică în favelele braziliene și mafiile criminale încearcă să o controleze, prin amenințări.

Frică x Frică x Frică x Frică.

Azi soare. Și mîine soare, spun prognozele.

Dar apoi ploaie. Luni, ploaie, marți, ploaie, miercuri, ploaie, joi, ploaie, vineri, ploaie și sîmbătă, ploaie.

Ce e după nu apare pe ecran.

Zilele care nu apar pe ecran sînt în afara viitorului.

Prim-ministrul suedez simte că „n-au făcut destul“. „Cadrele sanitare dansează ca să uite de stres“.

În Grecia, o refugiată a fost obligată să plătească o amendă pentru că a plecat fără autorizație.

În Lesbos, Moria, la întoarcerea de la spital către tabără.

N-avea documentul de autorizație, nici nu trimisese un sms oficial ca să ceară voie să plece.

Amenzile date refugiaților se scad din banii primiți drept subvenție.

Se spune că amenda e de 150 de euro.

Subvenția e pînă la 550 de euro pe lună.

Au fost date cîteva amenzi și unor persoane fără adăpost.

Cauza: „pentru deplasare fără rost/ fără motiv“.

Dar amenzile acestea nu au fost plătite, normal. După proteste.

Prietena mea din Grecia, Athena, spune că toți visează la o deplasare fără rost.

Unul dintre cele mai valoroase bunuri zilele astea – în Grecia și pe Bulevardul Neva și în alte părți: o deplasare fără rost.

O nouă monedă: dau o deplasare fără rost pe zece cu obiective concrete.

De la vecinul se aude muzică clasică.

Să te gîndești la muzică utilă e inutil.

Oare ce înseamnă muzică inutilă și muzică fără rost?

Un discurs de acum ceva vreme, la o universitate, Obama.

„Permiteți-mi să fiu cît se poate de clar: în politică și în viață, ignoranța nu e o virtute.

Nu ești nici cool, nici incorect politic, nici nu înseamnă că ești împotriva sistemului, înseamnă pur și simplu că ești ignorant.

Nu e cool să nu știi despre ce se vorbește.“

Studenții rîd.

Încerc să aflu la ce Universitate a fost asta, nu descopăr.

Rana cîinelui meu, Roma, e linsă de celălalt cîine, Jeri, o colaborare clandestină.

E imposibil să se vindece o rană, dacă cei de lîngă tine divinizează rana cu pricina.

Să nu dai atenție durerii. Lecții rapide.

Manu Chao și o bucurie rapidă și zilnică, deopotrivă, chitara.

Sunetele de vocalize din camera de alături.

Din nou, imaginea filosofului Wittgenstein care pune deoparte ceasul ca să înceapă să se roage.

A te ruga este ceea ce se întîmplă între un moment și momentul următor.

N-a spus el asta, dar ar fi putut s-o spună.

Muțenia care se așază între un cuvînt și următorul.

Duminica de Paști.

Cine are ceas, să-l pună pe masă.

E imposibil să întîrzii la anumite întîlniri.

Nu va fi necesar: nici ceas, nici grabă.

Paco Ibanez și altă chitară: „Cuvinte pentru Julia“.

O prietenă îmi trimite mai multe mesaje:

Ce-am mai observat, spune ea.

E că mi-am pierdut mirosul.

Cred că nu mai e necesar, spune.

Îi spun că ăsta e un simptom periculos.

Nu, răspunde ea, sînt sănătoasă.

Fără stimuli, mirosul devine leneș, îmi explică. Despre asta e vorba. N-am pe cine să miros, spune.

De Paști, sper să-mi recuperez mirosul, a mai zis.

Și apoi a zis că uneori se duce la ghivece, să miroasă pămîntul.

 

„Un anunț de pe un site cu horoscoape”

12 aprilie

Un anunț de pe un site cu horoscoape:

„Fugiți de griji.

Obțineți mai mult spațiu și mai multă siguranță pentru mailul dumneavoastră.“

Astronomia vrea să fie modernă și a rămas dezactualizată la capitolul pericole.

Dimineață. Informație:

„Andrea Bocelli susține un concert în Duminica de Paști în (pustia) Catedrală din Milano“

Va cînta Ave Maria de Bach. Ora 18.

Bach știa lucrurile înainte de vreme.

Muzica lămuritoare – un horoscop sonor.

„mergeam eu între străzi și atmosferă, sosind și luîndu-mi rămas bun“.

Între străzi și atmosferă trec oameni speriați.

Văd de la fereastră și e ciudat.

„Fugiți de griji.

Obțineți mai mult spațiu și mai multă siguranță pentru mailul dumneavoastră.“

Pe strada din fața casei oamenii nu fug, dar accelerează.

Nu trebuie să privești prea mult în sus; astrele nu sînt la înălțimea privirii noastre.

Nici în sus, nici în jos.

Eu tot dau tîrcoale ideii ăsteia, privind în jos.

Numărul enorm numit Googol.

Și unul și mai mare.

Numărul 10 (10100) sau 10 googol

În loc să număr pe degete, observ estetica lui 10 googol

Nu e frumos, dar e din familia a ceea ce e frumos.

Merită un rînd doar pentru el

10 googol

O frază teribilă a lui Canetti: „El s-a refugiat în Dumnezeu. Acolo îi place cel mai mult să simtă frica.“

Să alegi locurile în care preferi să-ți fie frică.

Mulți în ziua de azi preferă să le fie frică în casă. Alții nu.

Mă uit la Roma și Jeri, cîinii mei. Una cu aer de nebună, Roma; cealaltă, Jeri, cu aerul celei care stă lîngă o nebună.

Să ai un număr pe perete, ca și cum ai avea un tablou.

Ca și cum numărul ar fi culoare sau desen.

Să pictezi peretele în 10 googol

Știri încurajatoare, altele nu, altele așa și așa, altele da.

„Prim-ministrul britanic Boris Johnson a fost externat din spital“.

A mulțumit medicilor și a spus: mi-au salvat viața.

Horoscopul, o sinteză:

„Capacitate puternică de a exterioriza ideile și de a crea noi parteneriate.“

Parteneriat de unul singur – îi spun tatălui meu, la telefon.

O pereche din care iei unu, dă unu, îmi răspunde el.

Astrele complet demente, mă gîndesc.

O avarie subită și acolo sus.

Două vești, una despre astrologie:

„Saturn părăsește Capricornul pentru trei luni, începînd din martie“.

Pe site-ul respectiv.

Și două despre suprafața simplă a lucrurilor, ceea ce se petrece pe pămînt:

„India prelungește izolarea pe timp nedeterminat“

Și „Argentina prelungește carantina pînă pe 27 aprilie.“

O frază: a fost de ajuns „cel mai mic element al naturii, un virus“, pentru ca omenirea să-și aducă aminte că e muritoare și că „puterea militară și tehnologia“ nu sînt suficiente pentru a o salva.

Așa a spus preotul Raniero Cantalamessa la Vatican.

Pentru sfîrșitul săptămînii s-a anunțat soare, așa că guvernul turc a impus izolare obligatorie.

La Ankara, Istanbul: 31 de orașe în total.

Se temeau că mulți oameni vor neglija recomandările și vor ieși afară să profite de căldură.

Ceea ce era în vigoare înainte era o recomandare.

Rămîneți acasă, e mai înțelept.

Cu soarele și ziua de sîmbătă a venit interdicția clară.

Obligatorie izolarea în casă.

Sînt bine cunoscute recomandările de a nu ieși pe timp de intemperie.

Uragane și furtuni, temperaturi mai joase decît cea mai joasă suportată de om.

Asta i-a pus mereu pe cetățeni în postură statică la fereastră. Nimic nou.

Dar acum, timpul frumos e cel care trage semnalul de alarmă.

Toată lumea în casă, că vine o zi frumoasă.

Un buletin meteo și el dement.

Mîine va fi timp frumos: vă rugăm nu ieșiți din casă.

Poeta Adélia Prado, un interviu pentru ziarul Globo.

„Democrația braziliană pare un șchiop fugind de furtună“.

Puțin peste ora 18, am întîrziat.

Bocelli, părul alb.

Live pe Youtube.

Orbii îmbătrînesc altfel.

Concentrat, hotărît și calm.

Nu e nimic la el care să nu fie unde trebuie.

Sau ca să sintetizez și mai mult.

(Limbajul merită să ocupe cît mai puțin spațiu).

Nimic nelalocul lui.

Așa e mai bine.

Limbajul țintește unde trebuie ca o consecință a propriei sinteze.

Să fie mult în spațiu puțin.

La fel cu vocea care iese dintr-un corp imobil.

Mult, cu mișcare puțină.

Intru pe Youtube aproape de sfîrșitul concertului.

Bocelli iese din Catedrala din Milano, cîțiva pași și se oprește.

Afară, cîntă Amazing Grace.

„Înainte, eram pierdut, dar acum m-am regăsit.“

Imagini cu orașele pustii.

Paris, Londra, Milano.

New York, Times Square pustie.

Doar un polițist cu vestă galbenă merge grăbit.

I was blind but now I see.

Vorbesc cu un prieten italian.

Vorbim despre Paolo, un băiat de paisprezece ani, din sudul Italiei.

Îl întreb dacă știe de la ce vîrstă începi să ai curaj?

La zece ani?

Mai devreme, normal.

La zece ani se fac multe acte de curaj.

La patru, cinci?

De gîndit: de la ce vîrstă apare curajul?

Un bebeluș, după ce împlinește un an, poate fi deja curajos, zice el.

Nu înainte.

„La New York, numai în decursul zilei de azi, au murit“...se întrerupe convorbirea.

Bocelli, un costum impecabil, părul alb.

Abia după are nevoie de cineva să-l conducă.

Cînd cîntă, e evident că vede.

„Cîteodată, el are impresia că poartă ochi falși, puși de Dumnezeu.“

O frază a lui Canetti.

Îmi imaginez ochi falși, puși de Dumnezeu, care încep să vadă lucruri pe care alții nu le văd.