Așa începe un colind american de succes, compus în 1934. Cînd începi să-l auzi pe stradă, în magazine și în administrațiile financiare, înseamnă că spiritul Crăciunului s-a instalat pe deplin și că vremea cumpărării cadourilor pentru cei mici a trecut deja, pentru că rafturile au fost pustiite! La început, sarcina Moșului este relativ simplă, în special în primii doi ani, cînd odrasla este prea mică și nu a prins încă șpilul. Copilului îi place Moșul bătrîn, care aduce cadouri, chiar dacă acesta îl chestionează, uneori prea insistent și atoateștiutor, cu privire la cumințenie. El observă, încă de la grădiniță, că și acei copii care nu au fost chiar smirnă primesc același cadou ca icoanele disciplinei, maeștri, de mici, în arta subtilă a colectării bulinelor verzi. Apoi, lucrurile se complică treptat. Copilul începe să observe că la școală vine un Moș, la teatru vine un alt Moș, fiecare avînd pretenția unicității și originalității. La unii copii mai vine cîte un Moș și acasă, ce-i drept, parcă mai slab sau mai bătrîn, sau mai lipsit de entuziasmul molipsitor al Moșului de pe scenă. Și atunci apare o primă întrebare dificilă, referitoare la răspîndirea și densitatea Moșilor în arealul urban accesibil tinerei generații, la care un răspuns posibil este că, evident, Moșul nu poate participa la toate petrecerile de Crăciun; ca atare, lucrează cu parteneri, ajutoare, distribuitori autorizați, care îl ajută să se achite de sarcinile, adesea anevoioase și cu termene stricte, ale sezonului.

Instruirea copilului reprezintă unul dintre factorii-cheie ai materializării visurilor sale. Scrisoarea către Moș, cuprinzînd expunerea de motive și caietul de sarcini, ridică, însă, alte trei semne de întrebare majore. Primul: cum de pricepe Moșul toate limbile? Al doilea: ce poștași, încărcați cu tone de scrisori, se duc în nordul înzăpezit, pentru a le livra? Și al treilea: cînd are Moșul timp să citească tot ce înșiră copiii că au făcut bun și frumos peste an, ca să primească ce au scris în scrisoare? Fiecare părinte răspunde, după pricepere, că Moșul este, de bună seamă, ajutat de elfi care sortează, triază, traduc, fac conspecte, ajută poștașii să nu fie mîncați de populația împuținată de încălzirea globală, dar hămesită, de urși polari.

Pe măsură ce crește, copilul începe să observe că, excluzînd excepțiile, cadourile sînt produse în fabrici de jucării și ele se găsesc pe rafturile magazinelor, acolo unde le vede în timpul anului, cînd își însoțește părinții la cumpărături. Iscoditor, caută prin casă și, uneori, chiar descoperă darurile înainte de a fi scoase din sacul cel roșu. Atunci se insinuează, parșiv, primul dubiu, alimentat și de poveștile de groază ale colegilor sau fraților mai mari care susțin, cu superioritate răutăcioasă, că nu există Moș Crăciun și că părinții se ocupă de cadouri. Orice părinte aude, la un moment dat, întrebarea spusă cu naivitate și îngrijorare: este adevărat că nu există Moș Crăciun? Răspunsul nu poate fi decît o negație vehementă, căci nici un părinte nu vrea lacrimi de Crăciun. Existența Moșului nu trebuie doar afirmată cu hotărîre, ci și demonstrată științific. Prin urmare, ținînd cont de răspunsurile anterioare, livrate de-a lungul anilor, părintele plusează: și el este unul dintre partenerii Moșului, însărcinat cu distribuția. Este natural ca părinții să-l susțină, mai ales cînd copilul își dorește o jucărie anume. De asemenea, copilul este deja măricel, deci poate deveni și el un vajnic ajutor al Moșului și poate deschide chiar el și împărți cadourile din sacul lăsat la intrare. O conduită exemplară în distribuirea darurilor, dublată de generozitate de-a lungul întregului an, l‑ar putea propulsa, cu timpul, în cariera de distribuitor al Moșului. Într-adevăr, copilul găsește dimineața, pe sacul cu cadouri, o scufie roșie, cu bordură albă, și o scrisoare de învestitură, scrisă solemn, semnată și parafată cu semne heraldice complicate, de însuși Moș Crăciun.

Și totuși, vine vremea cînd copilul știe sigur, și fără să întrebe pe nimeni, că povestea cu sania, cu renii, cu Polul Nord este cusută cu ață albă. Este mare acum, dar acceptarea posibilității ca Moș Crăciun să nu existe ar însemna, pe lîngă pierderea unui simbol sfînt al copilăriei, și pericolul de a nu mai primi cadouri pe 25 ale lunii decembrie, de nașterea Domnului. Și atunci, el mai încearcă o dată, ultima oară, răspunsul final la întrebarea: există sau nu există Moșul? Răspunsul este important, căci copilul nu mai este naiv și, într-un mod extrem de straniu, își amintește toate răspunsurile părinților privitoare la viața și activitatea Moșului, livrate de-a lungul anilor. Multe alte lucruri învățate, în special la școală, au fost de mult uitate ori aruncate într-un ungher întunecos și nefolositor al memoriei. Nu și acestea, săpate cu rune adînci în mintea lui proaspătă și predispusă la reținerea tuturor detaliilor. În plus, el știe cînd părinții sînt sinceri și răspund din inimă sau cînd încearcă să‑l plimbe cu vorba, să schimbe subiectul sau să-i distragă atenția.

În acest moment crucial, copilul nu trebuie subestimat, prin urmare fantasmagoriile devin inutile, iar argumentul ontologic rămîne singurul posibil: dacă Moșul nu ar exista, ce motiv am avea să ne agităm atît de mult de Crăciun? Ne-am rezuma la împodobirea bradului și la colinde. Desigur, repertoriul ar fi mai sărac, fără Moș Crăciun, cu plete dalbe ori Moș Crăciune, Moș Crăciune, vino iar la noi pe lume. Dar există fizic, personal, Moșul, îl pot vedea? Copile, cele mai importante lucruri din viață adesea nu pot fi văzute cu ochii, dar le simți cu tărie și sînt adevărate în sufletul tău curat! Fii bun, iar cînd vei crește puțin mai mare, să faci și tu cadouri frumoase micuților, așa cum le făcea, demult, Sfîntul Nicolae. Tot astfel precum Regii Magi, plini de înțelepciune, iubire și devotament, i-au făcut Pruncului Iisus, la nașterea Sa, în ieslea cea sărmană, din afara orașului.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons