Imaginaţi-ne luminaţi pentru o clipă de farurile unui camion aflat în trecere, în vreme ce acesta străbate giratoriul de pe Greenwood Avenue: un psiholog de treizeci şi trei de ani din New York, care cîndva fumase o ţigară în compania lui Bob Dylan, pe strada Clinton, şi un psihanalist trecut de şaptezeci de ani, purtînd ochelari, măsurînd un metru nouăzeci şi provenind din Lumea Veche, care fusese prieten cu Einstein. Ne plimbam prin nesuferita umiditate a lunii august discutînd despre internii mei de la Fundaţie pe fundalul ţîrîitului cicadelor. Pe de o parte, Klaus, cu siguranţă singurul bărbat din Topeka care purta un costum alb de olandă, nu putea lua aceşti copii – cu frigiderele lor ticsite cu mîncare, cu aparatele de aer condiţionat şi cu televizoarele lor, cu libertatea lor, mulţumită căreia nu cunoscuseră nicicînd ce înseamnă stigmatul social sau violenţa statală – în serios; ce putea fi mai evident decît faptul că nu cunoscuseră niciodată suferinţa, decît acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinţei, un fel de nevroză provenind din prea multă cocoloşeală, din consumul excesiv de zahăr – un fel de gută existenţială? Apoi, pe de cealaltă parte, Klaus îi lua cît se poate de în serios; li se tot repetă, cultura însăşi le-o spune – cu toate că termenul „cultură“ nu este potrivit, îmi spunea Klaus tamponîndu-şi fruntea cu o batistă făcută din acelaşi material din care îi era confecţionat costumul – că sînt nişte persoane, nişte persoane robuste chiar, cînd în realitate ei sînt nişte bărbaţi goliţi pe dinăuntru, izolaţi, făcînd parte din masa populară chiar în absenţa acestei mase, cu toate că, în mod evident, nu sînt nişte bărbaţi, ci nişte băieţi, nişte băieţi eterni, niște Peter Pani, nişte bărbaţi-copii, de vreme ce America însăşi este o nesfîrşită adolescenţă, nişte băieţi lipsiţi pe de o parte de o religie, iar, pe de alta, de un lider charismatic; ei nici măcar nu au parte de un tată – Preşedintele Carter! – pe care să-l poată ucide sau care să le spună să-i omoare pe evrei; nu au nici un evreu; ei sînt meniţi în chip libidinal să se predea în masă, fără să aibă însă cui să se predea; nici măcar nu cred în bani ori în ştiinţă, sau aceste credinţe le sînt insuficiente; ţara lor s-a luptat şi a cîştigat ultimul război adevărat; într-un cuvînt, aceşti băieţi sînt supraalimentaţi; într-un cuvînt, flămînzesc. Aceşti copii, spunea Klaus, nu au nevoie decît de o chelfăneală zdravănă şi de muncă fizică; aceşti copii, a adăugat Klaus, suferă o regresie arhaică profundă. Băieţii vor rămîne întotdeauna băieţi, i-a caracterizat Klaus în cîteva vorbe, iar băieţii răzgîiaţi vor rămîne băieţi răzgîiaţi, apoi a adăugat, ţinîndu-şi batista întinsă pe ceafă: abisul necredinţei, acest vacuum nu poate fi umplut cu chestii (lui Klaus îi plăcea la nebunie cuvîntul englezesc „stuff“, care mie îmi suna germanic, cu toate că nu era, ci provenea din elinul stuphein, „a aduna“), iar violenţa va reapărea periodic – asemenea cicadelor. Apoi am fost stropiţi de aspersorul rotativ al cuiva, un şoc plăcut provocat de apa rece prelingîndu-mi-se pe gambe.

Dacă îi spuneam: Klaus, tu susţii că problema lor este una lejeră, însă tot tu spui că o viaţă lejeră este ceva mult prea greu de îndurat; mai spui că lucrurile au stat dintotdeauna aşa, dar şi că acesta este deopotrivă semnul unui anumit declin imperial, vidul căscat în inima privilegiaţilor – Klaus îmi răspundea cu citatul lui preferat, citatul pe care îl folosea mereu atunci cînd părea să se contrazică pe sine însuşi, un citat spre care discursul lui tindea în chip inexorabil, un citat pe care îl iubea atît de mult încît, înainte de a-l rosti, zîmbea, se oprea din mers şi rămînea nemişcat, pentru a ţi-l servi cum se cuvine: „Opusul unei afirmaţii corecte“, scria Niels Bohr, „este o afirmaţie incorectă; însă opusul unui adevăr profund“ – aici urma o pauză grăitoare, acompaniată de fîşîitul aspersoarelor, de ţîrîitul insectelor, de bîzîitul cositoarelor, de absenţa aproape palpabilă a zgomotelor citadine, de vocea lui Kenny Rogers venind dinspre o maşină aflată în trecere – „poate fi un alt adevăr profund.“ Fie este, fie nu este luna august (aici Klaus îşi scoate ochelarii lui anacronici, cu lentile rotunde, îşi şterge faţa, îşi pune ochelarii la loc şi îşi reia plimbarea); dacă eu afirm că ne aflăm în luna august atunci cînd de fapt nu ne aflăm – atunci avem de-a face, pur şi simplu, cu o afirmaţie falsă; însă dacă afirm că viaţa este un chin, acesta este un adevăr profund; aşa că viaţa este de asemenea o bucurie; cu cît afirmaţia este mai profundă, cu atît mai reversibilă devine; adevărurile profunde sînt sedimentate în sintaxă, termenii pot fi inversaţi, exact aşa cum nu există nici un principiu al noncontradicţiei, nici un principiu al terţului exclus, care să guverneze inconştientul. Apoi, redevenind pentru o clipă serios, Klaus îmi punea o mînă pe umăr: Un astfel de citat îţi poate salva viaţa.

Nu ştiu în ce măsură Klaus reuşea să-şi ajute pacienţii – aceştia erau în general femei de vîrstă mijlocie sau mai bătrîne, cu toate că Sima, care tocmai îşi făcea rezidenţiatul, era şi ea psihanalizată de către Klaus –, însă sînt convins că nu făcea nici un rău, lăsîndu-şi accentul, pe care pacienţii îl asociau cu ideea de autoritate psihanalitică, să facă cea mai mare parte din treabă. La Fundaţie, Klaus era cunoscut pentru „rapoartele de testare“ pe care toţi angajaţii trebuiau să le întocmească la intervale regulate – nişte documente de două-trei pagini care erau multiplicate şi apoi discutate în cadrul şedinţelor. Cele redactate de Klaus erau celebre, chiar notorii, pentru calităţile lor literare; răspîndeau în birocraţia Fundaţiei o atmosferă de foileton weimarian. Dacă nu ar fi fost psihanalist, dacă Universitatea Stanford nu i-ar fi cumpărat corespondenţa purtată cu Anna Freud, dacă nu ar fi vorbit patru limbi (cu toate că Klaus desconsidera surprinzător de mult capacitatea lui de a se exprima în idiş), dacă nu ar fi fost un bătrîn elegant, un supravieţuitor, ar fi fost admonestat; în loc de asta, eu şi colegii mei abia aşteptam să primim documentele scrise la maşină, cu textul spaţiat la un singur rînd, pe care le dactilografia secretara lui, dar pe care Klaus le modifica adesea cu scrisul lui de mînă atît de flamboaiant – dar nu pentru a corecta greşeli de dactilografiere sau eventualele erori, ci pentru a adăuga cîte un adjectiv sau pentru a îmbunătăţi ritmul cîte unei propoziţii. „Atunci cînd peste Topeka se aşterne prima ninsoare, preschimbînd exteriorul într-un vast interior, B îşi întoarce capul către fulgii de omăt care se depun pe pervaz, amintirile ei îndreptîndu-se către sufrageria cu covor alb din Ann Arbor, către scena primordială a propriei copilării“; „Atunci cînd un păstrăv care se repede la o muscă este prins în cîrlig şi descoperă că nu mai poate înota liber, el începe o luptă care se lasă cu zbateri şi cu apă împroşcată; în acelaşi fel G se zbate în cîrligul sindromului personalităţii infantile“. Uneori textele lui îmi sugerau o combinaţie de Şofatul sportiv şi Freud: „Istoria umanităţii, asemenea istoriei individului, poate fi înţeleasă ca o trecere lentă prin diverse conflicte de natură sexual-agresivă. Prin prisma acestei călătorii milenare ar trebui să înţelegem lipsa de inhibiții şi egoismul lui K“; etc. Puteam să imit destul de bine vocea lui Klaus şi o foloseam pentru a-i destinde pe Jane şi pe Eric, sau chiar pe devotata lui pacientă, Sima („Se poate spune că sosul marinara provine dintr-un borcan; însă oare borcanul, într-un sens adînc, poate chiar foarte adînc, îşi datorează identitatea sosului?“), însă şarmul lui Klaus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, consta în faptul că vocea lui suna deja ca propria imitație; Klaus era un actor care se amuza să joace rolul lui Klaus. Cu toate astea, efectul acestei dedublări trăda generozitate şi autoironie; îmi amintea de scena în care Charlie Chaplin – în momentul în care bogătaşa de care este îndrăgostit intră într-un bistro – se preface, din stînjeneală, că doar joacă rolul unui chelner, pentru a o amuza pe ea.

Klaus întotdeauna glumea; Klaus nu glumea niciodată – ceea ce garanta ironia era sentimentul de absurditate al faptului că supravieţuise, absurda sugestie că cineva poate supravieţui, chiar dacă acel cineva continuă să respire, sau absurditatea faptului că, după coteţul de găini, după lagărele de exterminare, limba vorbită poate fi mai mult decît un simplu zgomot. Odată, în cantina Fundaţiei, l-am urmărit cum se apropie de unul dintre pereţi pentru a îndrepta tabloul uşor înclinat reprezentînd o floarea-soarelui, lucrarea unui pacient. Cumva – scena amintindu-mi din nou de vedetele de film mut – gesturile lui Klaus decretau faptul că se afla la teatru; fără să facă vreun zgomot, reuşise să atragă privirile celor care mîncau la mese. A îndreptat şi a răsîndreptat tabloul – acum e prea înclinat către stînga; s-a scărpinat în cap; cîteva rîsete răzleţe; apoi l-a înclinat prea mult către dreapta, s-a prefăcut că nu observă, şi-a potrivit papionul, prefăcîndu-se că e mulţumit, ceea ce a stîrnit şi mai multe hohote de rîs; apoi, de parcă rîsul acela i-ar fi atras atenţia că greşise, şi-a pus gînditor pumnul în barbă. Deodată, a ridicat degetul arătător în sus; în loc să ajusteze în continuare poziţia florii-soarelui, s-a îndreptat către celelalte trei tablouri (clopoţei, muşcate, mărită-mă-mamă) atîrnate pe perete, înclinîndu-le spre stînga pentru ca toate cele patru picturi să stea la fel de cîş; s-a aşezat apoi la loc, într-o furtună de aplauze.

traducere de Andrei COVACIU

(fragment în avanpremieră din romanul Școala din Topeka de Ben Lerner, Editura Pandora M, colecția „ANANSI. World Fiction”)

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist și critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award și al National Book Critics Circle Award. În 2011 a cîștigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri și trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.