Traducătorul-orchestră – interviu cu Andrei VIERU

Didier JACOB, Andrei VIERU
Publicat în Dilema Veche nr. 900 din 8 – 14 iulie 2021
Traducătorul orchestră – interviu cu Andrei VIERU jpeg

S-a făcut cunoscut ca pianist de muzică clasică și tocmai a tradus în franceză teatrul lui Pușkin. Nu-i cereți cartea de vizită. Cariera lui nu se rezumă, ci se ascultă, ca „Arta fugii“. Andrei Vieru nu e doar pianist, și încă unul dintre cei mai buni. De altfel, a fost comparat cu Wanda Landowska, Glenn Gould sau Celibidache. Este, de asemenea, filozof (a fost influențat de Karl Popper) și matematician (a propus „o metodă elementară de renormalizare a funcțiilor multi-zeta“). Vă simțiți pierdut? E normal, și ăsta nu-i decît începutul. Imaginați-vă că Vieru tocmai a tradus, în timpul său liber, teatrul lui Pușkin. Cum să nu te lași sedus de această versiune mozartiană a unui Pușkin căruia Vieru îi redă farmecul originar? (Didier Jacob)

V-ați născut în România sub dublă influență rusească și românească. Dar spuneți că rusa este prima dvs. limbă. De ce?

Mama era rusoaică, tata român. Soră-mea a apucat să se nască la Moscova, înainte ca părinții mei, care s-au întîlnit la Conservatorul „P.I. Ceaikovski“, să se stabilească la București, unde aveam să mă nasc și eu un an mai tîrziu. Mama n-ar fi putut să-mi vorbească românește, fiindcă pe vremea aia nu știa o boabă.

Competiția asta dintre două culturi – rusă și română – v-a fost benefică în educație? Continuă ea să vă influențeze?

E un privilegiu să-i citești pe marii autori ruși în original. Dacă proza lui Pușkin sau Turgheniev sună destul de bine în franceză, nu-i mai puțin adevărat că Dostoievski, Gogol sau Cehov pierd, prin traducere, mult mai mult din sens. Nu mai spun nimic de poezie, totdeauna mai greu și mai delicat de tradus. Ca să răspund mai direct la întrebare: mulți români cad victimă unui soi de complex fiindcă li se pare că țin de o cultură „minoră“. Nu a fost niciodată cazul tatălui meu și nici eu n-am suferit de un asemenea complex de inferioritate. Cel ce aparține mai multor culturi nu vede lumea dintr-un singur unghi. Și asta mi se pare că e o șansă.

Copilăria dvs. s-a desfășurat sub semnul muzicii. Ce fel de inițiere ați primit de la părinți în această direcție? Puteți să ne împărtășiți cîteva amintiri din acea perioadă?

Soră-mea și cu mine am fost mai întîi duși la concerte; prima mea impresie muzicală a fost aceea de a fi participat la un ritual magic. Aveam patru ani, deci vă puteți imagina că senzația de feerie, de mister, de vrajă a fost mai puternică decît cea de disciplină inerentă oricărui ritual, oricărei ceremonii. În ceea ce privește nevoia de structură, părinții abia urmau să-mi impună o anume disciplină (nu fără acordul meu de principiu, în conformitate cu drepturile copilului).

În ce măsură, pentru dvs. și părinții dvs., regimul comunist a însemnat privațiuni materiale și morale?

În Bucureștii anilor 1980, supraviețuirea fizică nu mai era de la sine înțeleasă. Cînd, iarna, aveai în locuință 4° C, puteai să dai ortul popii liniștit. Eu am fost privilegiat, în casa părintească erau iarna 12° C. Atît timp cît nu faci compromisuri – iar eu n-am fost obligat să mă fac frate cu dracul –, să trăiești într-un regim totalitar e o experiență fertilă în felul ei. Și totuși, nu partea fizică e cea mai interesantă. Fiindcă, din păcate, cei ce trăiesc în țări totalitare nu sînt toți iubitori de libertate. Setea de libertate e departe de a fi reacția tipică a omului față de tirania ideologică. Libertatea e un fel de echivalent, pe un alt plan, al incertitudinii. Or, omul urăște incertitudinea și, de asta, își detestă libertatea. De altfel, un om care are doar certitudini nu e liber.

S-a vorbit despre dvs. ca despre un filozof al pianului. De ce?

Expresia filozof al pianului a fost folosită de Anne Rey, cronicară la Le Monde pe vremea cînd, proaspăt sosit la Paris, am dat primele recitaluri. Nu scrisesem încă nimic pe vremea aia și nu știu ce a făcut-o să spună că sînt „un philosophe au clavier“ și că recitalul meu i-a amintit de Jean-Luc Godard. Recunosc că, deși insolită, comparația cu Godard mi-a făcut plăcere. Era într-o vreme cînd Cioran, deja în vîrstă, dar la fel de sensibil la muzică, venea la concertele mele. Îmi atribuia o rigoare pe care, probabil, n-o aveam, dar pe care m-am simțit obligat s-o cultiv, de n-ar fi fost decît gîndul că i-aș putea spori suma celebrelor sale decepții.

Ați fost considerat un copil-minune?

Mulțumesc lui Dumnezeu, nu. Sau poate va fi fost un secret foarte bine păstrat. În cazul ăsta, nu pot decît să le fiu recunoscător părinților mei pentru a mă fi ținut departe de agitația inutilă care se creează de obicei în jurul copiilor-minune.

Ce înseamnă Bach în viața dvs.?

Bach e pentru mine una dintre valorile supreme. Și nu vorbesc aici doar de valoarea estetică. Bach e un mod de viață. Muzica lui a fost mereu pentru mine sinonimă cu arhitectura, cu nevoia de structură. Mai mult ca oricînd de cînd am devenit conștient de potențialul destructurant al epocii noastre.

Ce părere aveți despre interpretarea barocă și declinul relativ al interpretărilor pe piane moderne ale lucrărilor din acea vreme (Bach etc.)?

Poate greșesc, dar mi se pare că au apărut, în ultima vreme, o sumedenie de versiuni atît pe piane moderne, cît și pe instrumente de epocă. Îmi vine să folosesc cuvîntul inflație. Nu știu dacă întrebarea dvs. are în vedere un declin al calității. Oricum, declinul e inevitabil atunci cînd, cantitativ, avem de-a face cu o enormă supralicitare. Există pe lume o întreagă armată de interpreți care nu pot cînta Bach (pentru simplul motiv că nu-i văd nici structurile ascunse, nici sensurile adînci) și care totuși cîntă Bach. Altfel, nu pot decît să regret că unii muzicieni pe care-i admir în cel mai înalt grad se apleacă atît de puțin asupra muzicii lui Bach.

Cum s-a dezvoltat interesul dvs. pentru matematică?

Într-un mod nu foarte fericit. La cinci sau șase ani, eram deja foarte atras de numere și de ecuații (ca și de pistoalele cu apă și de Arici Pogonici). Tatăl meu nu vedea nimic rău în asta. Dar mama s-a opus pe furiș. Rezultatul a fost că părinții n-au făcut nimic ca să mă ajute în această direcție. M-au lăsat în plata Domnului, fără ajutorul vreunui meditator, cu cărțile de matematică pe care mi le dădea unchiul meu, un filozof specializat în logică matematică. Influența lui a fost cea care a făcut că, la cincisprezece ani, citeam mai degrabă cărți de logică decît romane. La optsprezece ani, m-am despărțit de matematică și m-am reîntors la ea abia peste un sfert de secol.

Cînd cîntați Bach, aveți sentimentul că atingeți ceva ce ține de ordinul divinului?

Cu siguranță. Am acest sentiment nu numai cînd cînt Bach. Îl am și atunci cînd îi contemplu partiturile. Nu am reușit niciodată să-l apreciez pe Bach în termeni relativi. Ce-i drept, nici n-am încercat.

Ce fir secret leagă, după părerea dvs., discipline atît de diverse ca literatura, matematica, filozofia și interpretarea muzicală?

Din punctul de vedere al psihologiei mele personale, corespund probabil unei nevoi de transcendență. În treacăt fie spus, am avut instinctul sănătos să nu scriu niciodată muzică, tatăl meu fiind un compozitor despre care am citit, într-o revistă germană, că e, alături de Mahler, Scriabin și Șostakovici, unul din marii simfoniști ai secolului XX. Dincolo de factorii psihologici personali, există o tendință din ce în ce mai marcată de cîteva decenii încoace de a se studia filozofia, muzica și matematica împreună și în paralel. Nu degeaba Pușkin, în Mozart și Salieri, îl face pe unul dintre ei să spună „și, în sfîrșit, am luat Algebra ca pe-o temelie-a Armoniei“.

Rusa fiind limba dvs. maternă, a-l traduce pe Pușkin a reprezentat, în afara performanței, o emoție specială sau chiar o dificultate suplimentară?

Rusa e limba mea maternă, iar franceza un idiom de adopție, dar nu mi-am făcut studiile în nici una din aceste două limbi. De-aici provin, incontestabil, dificultăți suplimentare. În plus, am vrut să-l traduc pe Pușkin într-o franceză contemporană lui (așa cum, în muzică, vorbim de instrumente muzicale de epocă). Iar ca să reușesc, a trebuit să verific nu doar istoria anumitor cuvinte, ci și perioada în care a apărut în franceză cutare sau cutare combinație de cuvinte. Și nu vorbesc în mod special despre expresii bătute-n cuie, fiindcă nu am vrut să cad prea des în capcana clișeelor. În ceea ce privește emoția, o simțeam cu siguranță ori de cîte ori găseam o soluție care păstra ritmul pușkinian. Acestea fiind spuse, nu aș fi simțit, probabil, niciodată nevoia de a-l traduce pe Pușkin dacă tatăl meu nu ar fi compus o operă al cărei livret combină tragedia lui Mozart (potrivit lui Pușkin) cu cea a lui Pușkin (după Bulgakov) în două acțiuni paralele care duc la sfîrșitul tragic al acestor două genii „prin har divin“ (cum spun rușii).

Vă considerați un antimodern? Ce vă deranjează cel mai mult în viața (culturală sau nu) din Europa de astăzi?

Nu mă consider un antimodern. Sînt un om al timpului prezent. Un timp care, e adevărat, presupune un trecut și un viitor. Cînt Bach și Beethoven la pian, nu la clavecin sau pe un pianoforte. Am tradus Pușkin într-o franceză de epocă nu pentru că aș respinge prezentul, ci fiindcă resping minciuna. Pianul e instrumentul pe care pui cel mai bine în relief latura modernă, vizionară a lui Bach și Beethoven. Tradus în franceza de azi, Pușkin capătă o vulgaritate care nu e a lui. De ce aș fi tradus Pușkin în franceza de azi? Ca să-mi fie mai ușor sau din prejudecată ideologică? Cele două merg deseori mînă-n mînă. Parti-pris-urile ideologice, oricare ar fi ele, te scutesc de multe ori de neliniștea de a gîndi. Te dispensează de un asemenea necaz. Tocmai așa capeți și îți rafinezi gustul pentru contrafacere și instinctul minciunii, instinct care mă irită mai mult decît minciuna însăși, căci uneori aceasta din urmă e doar rodul unei nevinovate greșeli de judecată.

Puteți descrie o zi din viața lui Andrei Vieru?

Ce face din zori pînă-n noapte? Încearcă să oprească timpul. Dar nu reușește pe deplin.

Puteți descrie camera în care lucrați?

E mobilată după modelul lui Urmuz: o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfășurată în cearceafuri ude. O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine“, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținînd în mînă o sintaxă și 20 de bani bacșiș.

Interviul este preluat din revista Le Nouvel Observateur, 20 mai a.c..

Foto: YouTube.com

traducere de Andrei VIERU

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.