O călătorie pe care am făcut-o la Florența acum mai mulți ani mi‑a stîrnit o curiozitate care nu m-a părăsit de atunci încoace, îndemnîn-du‑mă să scotocesc și să aflu mai multe în jurul  temei călătoriei magilor spre Betleem. Curiozitatea mea a fost stîrnită cînd am putut constata la fața locului că tema magilor era de-a dreptul obsesivă pentru familiile bogate ale Florenței. Picturile cu tema magilor, fie că e vorba despre călătoria lor sub stea, fie că e vorba despre scena adorației Pruncului, abundă. Cînd familia De Medici a decis să-și facă un palat propriu în centrul orașului, capela privată a palatului a fost pictată toată, circular, cu frescă în care se povestește călătoria magilor pînă la picioarele Pruncului – e o vastă expediție, evident, cu totul imaginată de autor. De altfel, De Medici era printre liderii unei confrerii locale foarte puternice, foarte influente, numită „La Compagnia dei Maggi“. La Uffizi am putut vedea celebra lucrare a lui Botticelli, „Adorația magilor“, în care chiar întemeietorii marii dinastii De Medici se închină Pruncului în chip de magi, sub privirea altor doi prinți din aceeași familie. Și nu numai familia De Medici a avut această obsesie; toate marile familii florentine pot fi văzute „jucînd“ rolul magilor în multe picturi. Membri ai familiilor Pazzi, Albezzi, Pitti, Salviati, Strozzi, Brancacci sînt lesne de identificat în aceste ipostaze. S-ar zice că finanțatorii Renașterii, dacă tot își permiteau să-și aroge vreun rol din marele scenariu biblic, pe cel al magilor îl considerau cel mai potrivit.

M-am întrebat, așadar, de ce tocmai tema magilor avea, la acea epocă, atîta popularitate, de ce era la modă. Răspunsul, atîta cît am putut să-l aflu din cîte am studiat, este că magii sînt singurele personaje bogate din Vechiul Testament care se mîntuiesc sigur. După cum știți, între creștinism și bogăție există, la nivel pastoral măcar, o tensiune. Mesajul lui Iisus este mai degrabă unul care favorizează săracii și îi defavorizează pe bogați, or Florența secolelor XIV-XVI este un oraș cu mulți oameni bogați – se fac în acel timp averi colosale în cel mai faimos oraș toscan de pe urma unor afaceri care se întind în toată Europa. În același timp, acești oameni bogați erau și foarte credincioși. Ei bine, cum puteau ei împăca impulsul lor interior pentru bani și putere (căci toți erau înflăcărați și de demonul politicii) cu dorința sinceră și arzătoare de mîntuire? Citind Scriptura, nu prea aveau motive de optimism soteriologic. Așa că au căutat cu mare atenție exemple de bogați „buni“ cu care să se identifice. Și, dacă s-ar putea, să nu fie dintre cei care și-au abandonat ori donat întreaga avere ca să urmeze în sărăcie Mîntuitorului, nu! Oare niște bogați care se închină lui Iisus și îl recunosc de Fiu al lui Dumnezeu, dar au rămas bogați după o evlavioasă întîlnire cu El nu găsim? Ba da: ei sînt magii, chiar singurii bogați care i se închină, rămîn cu averea lor și nu e nici un dubiu că, în orice ecuație a mîntuirii, ei ies de partea bună a procesului. Așadar, magii au devenit favoriții bogaților Florenței. Și mai era un avantaj: nu exista nici un canon iconografic cu privire la chipurile lor, existau doar reguli cu privire la culorile diferite ale veșmintelor lor, dar nici acelea unanim acceptate. Cum bogații creștini ai Florenței voiau să joace rolul magilor, dar și să-și vadă chipurile imortalizate în fresce, iarăși magii au devenit favoriți. Chipurile apostolilor, sfinților sau ale altor figuri din istoria biblică erau, totuși, canonizate imagologic – nu puteai să-i pictezi pe Petru sau pe Ioan evanghelistul în prea multe feluri, căci ei trebuiau să fie imediat recunoscuți de oricine vedea lucrarea. În general, chipurile comanditarilor ori ale apropiaților acestora se văd în scenele biblice în personaje secunde, de multe ori inventate de pictori. Magii, însă, sînt personaje principale fără chip. Poți să-i faci de orice rasă și culoare, de orice vîrstă, cu orice date anatomice. Iarăși, o disponibilitate care a plăcut bogaților care au finanțat Renașterea. Așadar, tema magilor este deopotrivă felixibilă și clară în sensul ei.

Și, pe măsură ce ne gîndim la impactul excepțional pe care practicile economice ale florentinilor l-au avut asupra economiei Europei în acel timp, recunoscînd clar că îi putem socoti printre părinții fondatori ai capitalismului, rememorarea compatibilității pe care ei o resimțeau cu magii ne face să ne gîndim la modul în care capitalismul însuși este compatibil cu creștinismul. Astfel, drumul deschis de magi capătă și un sens prin istorie, nu doar în narațiunea sacră, adică în afara istoriei.