Statul Israel, conceput ca loc de refugiu şi patrie pentru evreii din toată lumea, continuă să primească valuri de noi cetăţeni. Ţine aproape de miracol faptul că, înconjurat de duşmani şi cu o imagine atît de controversată pe plan extern, cu o viaţă cotidiană militarizată şi aflată sub semnul pericolului permanent, Israelul atrage şi astăzi evreii de pretutindeni, inclusiv pe cei cu o situaţie materială foarte bună şi statut social peste medie din SUA şi alte state occidentale. Proiectul sionist – a cărui simplă pomenire provoacă rafale de ură în atîtea ţări – continuă. 

Aliyah 

Teoretic, orice evreu de pe mapamond, care îşi poate demonstra originea, se califică pentru primirea cetăţeniei israeliene. Dacă vrea însă să rămînă în ţară, trebuie „să facă aliyah“ – cererea de stabilire în Israel. În această perioadă, este ajutat, prin cursuri speciale pentru nou-veniţi, să înveţe ebraica şi să-şi găsească un loc de muncă. Locuinţele nu sînt asigurate de stat, dar există agenţii imobiliare, în oraşele mari, care se ocupă special cu găsirea unei case sau a unui apartament pentru cei care au depus actele pentru aliyah. În perioada de adaptare, unii nou-veniţi sînt cazaţi într-un fel de centre de absorbţie a imigranţilor, unde stau la un loc persoane cu bagaje culturale şi istorice diferite şi unde se vorbesc numeroase limbi. Odată sosiţi  în noul stat, îşi aduc cu ei trecutul, amintirile şi deprinderile din ţările de baştină. În Israel se simte mai acut decît oriunde faptul că evreii au o dublă identitate – cea evreiască şi cea a ţărilor de adopţie. Mai acut fiindcă, atunci cînd trăiesc în diaspora, tind să adopte, cel puţin la nivel de relaţii sociale, identitatea majorităţii. În Israel, diferenţele se văd cu ochiul liber. „Este de mirare că statul ăsta, format din atîtea comunităţi, nu face implozie. De-asta e şi greu de condus: oameni veniţi de peste tot trebuie să formeze o naţiune.“ – spunea un prieten israelian.

Ruşii 

În Staţia Centrală din Tel Aviv, cînd îţi plimbi privirea pe tarabele şi chioşcurile cu cărţi, lucrul care îţi sare în ochi este acela că, pe locul al doilea după volumele în ebraică, se află acelea ale clasicilor ruşi, în original. De pe coperte te privesc Puşkin, Tolstoi, Dostoievski... dovadă că cererea de cărţi ruseşti e mare. La fel stau lucrurile cu inscripţiile publice, unde rusa urmează îndeaproape limba oficială a ţării, ca să nu mai vorbim de restaurantele şi barurile unde e refăcută atmosfera din Mama Rusie. Şi aceasta pentru că, la ora actuală, în Israel trăiesc peste un milion de evrei de origine rusă şi aceştia continuă să vină din toate ţările fostului spaţiu sovietic. La un moment dat, îmi spune cineva, în învălmăşeala care a urmat valului de migranţi plecaţi imediat după căderea URSS, în cazul unora nici nu s-a putut verifica dacă sînt sau nu evrei. 

Ruşii israelieni au, printre ceilalţi, reputaţia de care se „bucură“ ruşii pretutindeni, indiferent de religie: neînţeleşi, dificili, cu o sensibilitate ciudată, oameni pe care nu ştii cum să-i iei şi e imposibil să le fii pe plac, băutori fruntaşi şi cu potenţial de a forma grupuri mafiote. Pe de altă parte, obişnuiţi fiind cu greutăţile, sînt ambiţioşi şi se remarcă, încă de la prima generaţie de migranţi, în politică, afaceri sau în mediul academic. 

Americanii 

În SUA trăieşte a doua comunitate, ca mărime, de evrei din lume, după statul Israel. Este surprinzător cîţi copii din familii americane cu o situaţie materială excelentă răspund chemării patriei de departe şi aleg să înceapă totul de la 0 în Israel, renunţă la o viaţă tihnită pentru una în care se aud focuri de armă în mijlocul nopţii. Cum ar fi cazul lui Jay, cu tată finanţist pe Wall Street, venit să facă voluntariat, ca tractorist, pe cîmpurile din jurul kibbutz-ului Ein Hashofet. E hotărît să-şi termine studiile de economie în State, după care să se întoarcă şi să facă aliyah – deşi asta ar presupune să lucreze la început ca muncitor necalificat. Sau Alexis, o californiană tipică, frumos bronzată şi cu zîmbet Colgate, care a depus cerere de şedere în Israel şi lucrează ca spălător de vase într-un restaurant din Tel Aviv, după ce a părăsit casa părinţilor din Beverly Hills, unde „nu era nimic de făcut, o plictiseală totală“. În armata israeliană există un detaşament special pentru tinerii evrei americani hotărîţi să lupte pentru Israel. 

Sud-americanii 

În perioada persecuţiilor din Europa, în America de Sud s-au format importante comunităţi evreieşti. Amestecul de rase şi culturi din regiune îi făcea mai puţin vulnerabili în faţa manifestărilor antisemite. Acesta e şi motivul pentru care continentul sud-american s-a aflat pe agenda primilor sionişti, ca posibilă destinaţie pentru formarea unui stat al evreilor. Proiectul sud-american a eşuat. În schimb, mulţi evrei sud-americani au depus, de-a lungul timpului, documentele pentru stabilirea în Israel. „Am venit să învăţ ebraica şi în cîteva luni am învăţat spaniola, atîţia hispanici am întîlnit aici. Sînt peste tot“ – mărturisea un român din Haifa. Majoritatea vine din Argentina, ţara cu cea mai numeroasă comunitate evreiască din regiune. După prăbuşirea economică de acum un deceniu, au plecat cu familii cu tot. Ei sînt explicaţia pentru localurile cu ritmuri de tango şi popularitatea tricourilor naţionalei de fotbal argentiniene. 

Etiopienii sau falasha 

Puţine comunităţi de pe lume au o origine mai misterioasă decît falasha, „evreii negri“ din Etiopia. Istoricii nu reuşesc nici acum să-şi sincronizeze părerile: descendenţi ai vechilor evrei metisaţi cu populaţie africană, sau etiopieni convertiţi, cu multă vreme în urmă, de evrei? În orice caz, trecînd peste ciudăţenia istorică, statul Israel a decis, în anii ’80, să ia act de existenţa lor şi să primească acasă oaia neagră a familiei, acordîndu-le dreptul de şedere. La urma urmelor, cu excepţia culorii pielii, se calificau pentru cetăţenie ca orice alt israelian. Acum se află la a doua generaţie şi constituie o prezenţă familiară în toate oraşele importante ale ţării. Odată cu ei au apărut problemele tipice cînd o minoritate de culoare trăieşte în mijlocul majorităţii albe. În primul rînd, acuzele de rasism şi discriminare. Acum cîteva luni, au mărşăluit pe străzile din Tel Aviv, împotriva rasismului, însoţiţi de susţinătorii lor, activiştii de stînga. Apoi, comunităţile închise, de tip ghetou. Procentul de căsătorii în afara grupului rasial este infim, preferă să trăiască şi să socializeze cu ai lor. O altă ciudăţenie sosită odată cu ei, de această dată muzicală, difuzată de radiourile israeliene: hip-hop-ul în ebraică. 

Haredim sau ultra-ortodocşii 

Conform sondajelor, sînt cel mai detestat grup din Israel, capitol la care se situează înaintea arabilor. Evreii seculari, adică majoritatea, se plîng că ultra-ortodocşii se bucură de drepturi speciale: nu plătesc taxe, nu muncesc, ocupaţia lor de bază e frecventarea, pe tot parcursul vieţii, a unor şcoli religioase numite yeshiva, nu fac armata (obligatorie pentru ceilalţi) şi au mulţi copii, care sînt crescuţi pe socoteala statului. „E nedrept, dar au reprezentanţi puternici în Knesset şi n-avem ce să facem“ – se plîngea un israelian de origine română.  Culmea este că unele comunităţi de ultra-ortodocşi nici măcar nu recunosc existenţa statului Israel, un conglomerat artificial şi „fără Dumnezeu“, după părerea lor; în schimb, n-au nici o obiecţie să primească bani şi ajutoare sociale chiar de la statul a cărui existenţă o contestă. Însă de cîte ori au ocazia, protestează şi se află în topul ştirilor stranii ale agenţiilor de presă internaţionale: ba ies în stradă fiindcă se fac parcări în zi de Shabat, ba le impun propriilor femei să se aşeze numai pe locurile din spate ale autobuzelor, ba se opun ridicării de spitale şi grădiniţe, pe motiv că sînt amplasate pe vechi cimitire. Par decişi să acumuleze numărul maxim de puncte în antipatia populară. Se concentrează în zone specifice, cum ar fi cartierul Meah Shearim al Ierusalimului. Aici au loc scene demne de secvenţa omorîrii cu pietre din filmul Viaţa lui Brian, a comicilor de la Monty Python. Dacă te plimbi prin zonă ca turist nevinovat şi pe la ureche îţi vîjîie pietre, ai încălcat o poruncă divină: pesemne ai ieşit din casă de Shabat sau mănînci blasfemiator un sandvici de Yom Kippur. 

La anul, la Ierusalim 

Pe lîngă grupurile amintite mai sus, ar trebui adăugaţi evreii veniţi din toată Europa, inclusiv cîteva sute de mii de români, plus evreii orientali şi cei din Africa maghrebiană – şi nici atunci enumerarea nu s-ar opri. Ceea ce face cu atît mai valabilă întrebarea prietenului israelian: totuşi, cum de un asemenea stat nu face implozie? Răspunsul aveam să-l aflu la Ierusalim, într-una din marile sărbători evreieşti, Simhat Tora. Este ziua cînd se celebrează Cartea sfîntă, cuvîntul divin, legămîntul dintre Israel şi Dumnezeu Unul.  

De departe se aud cîntece şi bătăi din palme. Zgomotul se amplifică pe măsură ce te apropii de Zidul Plîngerii. Aici, zona este înţesată de pelerini. Dansează în hore concentrice, în mijlocul cărora se află bărbaţi cu suluri de Tora în braţe. O bucurie molipsitoare te atrage spre gardul care desparte Zidul Plîngerii de exterior, însoţită de nedumerirea persistentă că oameni în toată firea dansează şi se veselesc ca nişte copii. Diferenţele au dispărut, înghiţite de ritmul sărbătorii: ultra-ortodocşii în haine negre s-au prins în horă cu newyorkezii snobi, proaspăt coborîţi din maşini luxoase, etiopienii s-au amestecat printre ruşi cu bărbi cînepii, bătrîni rabini joacă cu foc lîngă  tineri cu păr vopsit ţipător şi cercel în nas. Şi înţeleg, dintr-o privire, că acest popor va supravieţui pînă la sfîrşitul veacurilor, în pofida a orice. Mai mult decît legitimitatea unui act de identitate, în el s-au întrupat glasurile atîtor generaţii care au rostit, peste timp, din toate colţurile lumii – „La anul, la Ierusalim!“. Ceea ce îl face aparent scindat şi, în esenţă, indestructibil.

Foto: J. Janku