Doi cititori care comentează cu asiduitate pe dilemaveche.ro şi-au consumat o bucată consistentă din timpul lor pentru a-şi exprima opiniile despre articolul meu „Rezistenţii prin cultură“ de acum două săptămîni (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/rezisten-ii-cultura). O anumită ardoare din scrisul lor, precum şi faptul că în glosele lor reapar cîteva dintre stereotipiile cu care ne-am tot întîlnit pe parcursul tranziţiei mă îndeamnă să schiţez, la rîndul meu, un fel de răspuns. Nu pot rămîne insensibil la gîndurile unor oameni care vorbesc despre dictatură, libertate de exprimare şi alte asemenea teme majore – avînd, desigur, „tăria opiniunilor lor“ – şi semnează cu pseudonime. (Ce-i drept, relativ simpatice.)

Am constatat în ultima vreme – şi din alte comentarii – că în ceea ce ar trebui să fie spaţiul nostru public, între oameni altminteri inteligenţi şi educaţi, a reapărut şi se manifestă zgomotos, dacă nu de-a dreptul entuziast – „cu turle şi sobe“, cum zicea pe vremuri un realist-socialist – un perfid sentiment de neîncredere, bazat – cred – pe o eroare de logică şi pe „prezumţia de impuritate“ despre care vorbea dl Andrei Pleşu pe la începuturile Dilemei.

Să mă explic. Dacă – de exemplu – cineva scrie despre nevoia de a ne despărţi de comunism, se găseşte întotdeauna cineva care să dea replica: „păi noi încă n-am rezolvat problema fascismului!“. (Sau – mai rar – invers! Constat că sînt unii care îşi „prioritizează“ dictaturile...) Şi de aici, toată discuţia o ia razna şi se termină, de obicei, cu atacuri la persoană, legitimări/delegitimări şi apeluri emoţionale către intelectuali a căror misie, nu-i aşa, este „să scoată poporul din mizeria morală“. Dacă – tot de exemplu – cineva spune că limba română se vorbeşte tot mai prost şi asta arată că oamenii nu mai au respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi (pentru că nu mai au cuviinţa de a se exprima corect şi decent), se găseşte întotdeauna altcineva care să reacţioneze: „păi, într-o ţară coruptă şi ajunsă pe mîna mogulilor de presă, dumneavoastră vă arde de dezacorduri gramaticale? diversiune!!!“). Dacă – în fine – cineva spune că în împrejurarea cutare Băsescu a avut dreptate (chit că în alte cîteva sute a greşit), apare mai mereu altcineva care să tragă concluzia: „e clar, sînteţi plătiţi de X, faceţi jocurile lui Y, nu mă duceţi pe mine aşa uşor...“ Pe scurt, în spaţiul public românesc şi stînd de vorbă cu oameni suficient de inteligenţi şi cultivaţi (şi cel mai adesea de bună credinţă), dacă vorbeşti despre ceva, ţi se reproşează că nu vorbeşti despre altceva, iar dacă spui ce crezi înseamnă că eşti plătit de forţe obscure, că ai interese dubioase, că eşti „omul cuiva“, că „nimic nu e întîmplător“. Iar această schemă de gîndire şi reacţie – poate mi se pare – nu intervine doar în chestiunile majore, ci a ajuns pînă la mărunţişuri de viaţă cotidiană ori la opţiuni care ţin de gusturi personale. Spui în public că te-ai uitat cu plăcere la un film amuzant – imediat se găseşte cineva care îţi pune în cîrcă nu doar o tîmpenie congenitală („cum? ţi-a plăcut prostioara aia?“), dar şi un scenariu elucubrant („eşti inconştient! dacă spui că îţi place asta, faci – fără să ştii – jocul şmecherilor care le pun beţe în roate lui cutare şi cutare şi, în general, n-ai înţeles că ai noştri sînt defavorizaţi de ai lor, tocmai din cauza unora ca tine...“). Dacă spui ceva rău despre Opoziţie, eşti omul Puterii. Dacă, peste o săptămînă, spui ceva rău şi despre Putere înseamnă că eşti un mare şmecher – „te dai imparţial“, dar „nu ne duci pe noi aşa uşor“... Ideea că ai gîndit cu mintea ta şi ţi-ai spus sincer părerile, şi într-un caz, şi în celălalt (şi recunoşti, eventual, că s-ar putea să te înşeli), este exclusă. Nu mai poţi fi – pur şi simplu – naiv, fraier, supus greşelii. Eşti interesat. Iar acest cuvînt continuă să aibă, în uzul limbii române, conotaţii profund negative. A avea interese este încă, pentru mulţi, o formă de dubioşenie, de impuritate evidentă, de „caractir“ murdar. După ce ne-am spetit două decenii să construim, cu chiu, cu vai, capitalismul şi democraţia, a avea interese şi a face un compromis – adică două expresii curente şi necesare în capitalism şi democraţie – sînt încă, pentru mulţi dintre concetăţenii noştri, sinonime cu „a fura“ şi „a fi vîndut“.

În faţa unor asemenea reacţii, am senzaţia acută că au trecut degeaba peste noi douăzeci de ani: n-am înţeles mare lucru, nu ne-am lecuit de comunism. Logica perversă a vechiului regim – care vedea peste tot duşmani ai orînduirii, scenarii subversive, jocuri ascunse şi legături „neprincipiale“ – s-a transferat, într-un mod perfid, către cetăţeni altminteri cumsecade. Omul fără dileme pare să renască şi, mai ales, să dispună de forţe noi, de cele mai multe ori preluate rapid din ideologiile la modă. Traduse şi adaptate la „spaţiul nostru public“, aceste ideologii se rezumă la etichetări rapide şi definitive. O uriaşă neîncredere – confirmată de toate sondajele – domină societatea noastră şi se manifestă acut atunci cînd e vorba despre persoane publice. Or, nu e nevoie să recurgi la mari teorii şi la o bibliografie academică pentru a ajunge la concluzia de bun-simţ că această neîncredere blochează orice schimb fructuos de idei şi opinii. Senzaţia permanentă că în spatele oricărui gest şi oricărei propoziţii „se ascunde ceva“ (un „ceva“ impur) te face să vezi – invers decît spune proverbul – o pădure deasă complet imaginară şi, din cauza ei, să nu observi cîţiva copaci singuratici, dar reali. Trăim într-o atmosferă reîncărcată.