Răsfoiesc gazetele autohtone şi constat că reuşim, ca de obicei, imposibilul: însoţim devălmăşia şi patosul realului cu fapte, preocupări şi comentarii din specia derizoriului. Împrejurările sînt, într-adevăr, dramatice: e criză (ca peste tot, dar, parcă, mai abitir ca în alte părţi), se organizează mari mitinguri de protest, se anunţă grevă generală, sindicatele fierb, guvernanţii stau să-şi piardă fotoliile, legi esenţiale cum sînt cele privind educaţia, pensiile şi salariile stîrnesc puzderie de controverse, spectrul impozitării sufocante prinde corp pe zi ce trece. Nu mai vorbim de capriciile meteorologice sau de norul vulcanic. Pe scurt, trăim pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, cu cuţitul la os (cu marja de aproximaţie a tradiţionalului nostru catastrofism). În rest însă, business as usual. Ştirile mărunte, micul scandal, problematizarea ridicolă a falselor probleme abundă. La rînd cu gazetarii, oamenii politici se complac de asemenea în divagaţii sterpe, în electoralisme de doi bani, în nesemnificativ şi pălăvrăgeală.
Am putea încerca o anatomie a derizoriului pe piaţa românească. Sau măcar o schiţă rapidă. Fără exemple. Lăsăm cititorului această masochistă plăcere detectivistică.

1. Persoane importante (vedete, oameni publici, politicieni notorii) se ocupă sistematic de chestiuni minore. Ditamai miniştrii vorbesc (provocaţi sau din proprie iniţiativă) despre tot soiul de mărunţişuri. Au opinii zglobii despre orice, sînt hîtri, gata de bălăceală, hiper-competenţi, fie că e vorba despre finanţe sau tenişi.

2. Probleme importante sînt lăsate pe mîna unor amatori euforici, de mîna a treia. Te miri cine îşi dă cu părerea despre legi, soluţii economice, corupţie, învăţămînt, politică externă, scuturi anti-rachetă, Constituţie etc. Televiziunile sînt pline de „invitaţi“ cu cariere aproximative, dar care „înţeleg“ şi judecă tot.

3. Oameni cu oarecare potenţial de eficienţă profesională şi onorabilitate alunecă, treptat sau peste noapte, spre frivolităţi vandabile şi acceptă să joace la preţuri mici. Se lasă invitaţi la OTV, inventează ei înşişi show-uri şugubeţe şi ajung să meargă la pescuit cu Radu Mazăre.

4. Idei mari sau măcar utile sînt luate de îndată peste picior, tîrîte în batjocură relativistă, marginalizate, ratate prin infinita amînare a unei dezbateri serioase. Rezultatul e lehamitea generală, suspendarea durabilă a chefului de a mai propune sau de a mai face ceva.

5. Anecdotica cea mai trivială devine, brusc, subiect fierbinte la nivel naţional: vreun furtişag de provincie, vreun amantlîc amărît, vreo hîrjoneală de discotecă.

6. Teme vitale pentru buna funcţionare a ţării sînt deviate spre fudulie naţională sau joc politic: sîntem „ofensaţi“ de FMI, nedreptăţiţi de opinia publică internaţională, bucuroşi, ca opozanţi, că Guvernul ratează, obsedaţi de juvenile orgolii de partid, gata să transferăm disputa de principii în răfuială privată.


Am spus că nu voi da exemple. Îmi stă totuşi pe limbă unul, pentru că mi se pare că dă măsura întreagă a unui (benign în aparenţă) tembelism local. Aflu cu stupoare că domnul preşedinte Traian Băsescu a consimţit să-l boteze pe fiul familiei Paul şi Lia „de România“. Evident, dl preşedinte e liber să boteze pe cine vrea. Din punct de vedere politic însă, gestul D-sale e un triumf al derizoriului pe socoteala propriei imagini. Am sperat, pînă în ultima clipă, că cei din anturajul prezidenţial vor şti să împiedice gafa. A te afişa, în România tulbure a acestor zile, alături de o impostură regală adesea comică, flancat de Cornelia Catanga, Brianna Caradja sau Ioan Talpeş e, ca să ne exprimăm eufemistic, o decizie neinspirată. Botezul a devenit (şi prin prezenţa unor cunoscuţi miniştri şi parlamentari) un eveniment oficial, tipic pentru zăpăceala dîmboviţeană. Nu pot să nu-mi amintesc de felul tranşant în care Traian Băsescu a refuzat, la începutul lui 2005, o invitaţie la dejun a adevăratei familii regale. Şi mi-e greu să pricep de ce domnişorul Paul a avut, dintr-odată, atîta succes. Oricum, mi se pare trist ca preşedintele României să accepte cu atîta nonşalanţă postura, savurată de ziare, a „naşului Băse“. La acest nivel, derizoriul devine aproape o problemă de „siguranţă naţională“...