Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic. 

Era prin 1996, cînd se pregătea, în Uniunea Europeană (pe atunci formată din 15 state), introducerea monedei euro. Existau nişte „criterii de convergenţă“ – adică încadrarea în anumiţi parametri financiari – pe care statele trebuia să le îndeplinească pentru a adopta, de la început, moneda unică europeană. Între altele, era nevoie de finanţe publice sănătoase – de un anumit deficit şi un anumit nivel al datoriei publice (nu mai intru în detalii). Italia nu îndeplinea criteriile de convergenţă, pentru că finanţele sale publice erau cam bolnăvioare: chiar în anii aceia cînd, conform Tratatului de la Maastricht, ţările UE îşi puneau de acord politicile economice şi financiare, Germania a acuzat Italia că raportează cifre false pentru a „prinde“ trenul euro. La guvernare se afla o alianţă de centru-stînga (pentru prima dată în istoria postbelică a Italiei) condusă de Romano Prodi. Teoretic, nu era o catastrofă dacă Italia nu adopta de la început moneda unică: o putea face mai tîrziu, după ce ajungea să se înscrie în parametrii necesari. Dar dădea prost: Italia, ţară fondatoare a Comunităţilor Europene (de altfel, Tratatele fondatoare se semnaseră în 1957 la Roma), membră în G7 (pe atunci încă nu erau 8), să rămînă în „liga a doua“, alături de Irlanda şi Grecia? Nu ţinea. Aşa încît Prodi şi – mai ales – Carlo Azeglio Ciampi, guvernatorul Băncii Italiei (devenit ulterior un foarte respectat preşedinte al Republicii), au convins Comisia de la Bruxelles şi ţările partenere că, pînă la data intrării în vigoare a euro, o vor scoate la capăt. Pentru asta, s-a inventat o „taxă specială pentru trecerea la euro“ – un fel de împrumut de la cetăţeni, de fapt, pe termen scurt, care să ajute la reechilibrarea finanţelor publice. El apărea distinct pe „fluturaşul“ de salariu şi urma ca statul să-l returneze la un moment dat (iarăşi nu intru în detalii). Aşa încît una dintre amintirile mele simpatice din Italia o repezintă acei fluturaşi de salariu din care rezultă că am contribuit – cu echivalentul a cîţiva euro pe lună, exprimaţi pe atunci în lire italiene – la intrarea Italiei de la început în zona euro. 

Ce vreau să spun? Că Italia era, atunci, în dificultate şi şi-a taxat suplimentar cetăţenii. Care, altminteri, se plîngeau (pe bună dreptate) că sistemul italian de taxe e cel mai stufos, complicat şi birocratic din Europa. Şi aşteptau de la noul guvern (Prodi abia se instalase) o simplificare a sistemului fiscal. În locul ei, s-au trezit cu o taxă în plus. N-au fost ieşiri în stradă, nu prea au fost critici şi proteste, în ciuda faptului că opinia publică italiană reacţionează iute şi abundent cînd e cazul, presa îi ţine isonul, iar manifestaţiile de stradă adună în pieţe, la o adică, sute de mii de oameni. Nimic din toate acestea. E adevărat, italienii erau atunci, într-o majoritate covîrşitoare, favorabili monedei unice europene, pentru că bătrîna liră le cam jucase feste în ultima vreme: în vreo două rînduri căzuse zdravăn la bursă în urma speculaţiilor, era fluctuantă şi imprevizibilă. Aşa încît taxa s-a aplicat fără mari probleme, iar Italia a reuşit să adopte euro „din prima“. Un soi de solidaritate – fără vorbe mari – a făcut posibilă atingerea unui scop de interes naţional. E adevărat, pentru asta Guvernul, guvernatorul Băncii Italiei, preşedintele şi chiar şi Opoziţia (care s-a comportat rezonabil) au vorbit „pe o singură voce“. 

Încerc, aşadar, un paralelism. Şi România vrea să adopte moneda euro, iar termenul propus se tot amînă. Între timp, ne-a lovit criza. Guvernul – din ce în ce mai depăşit nu numai din punct de vedere politic, dar şi tehnic – inventează noi taxe şi impozite, dar nu reuşeşte decît să stîrnească indignare, confuzie şi paralizie administrativă. Încercarea de a taxa drepturile de autor a dovedit clar că executivul nu e în stare nici măcar să-şi aplice propriile măsuri: n-a putut să organizeze colectarea taxelor, a născocit formulare şi norme care contrazic ordonanţa de guvern, i-a umilit pe cetăţeni (inclusiv prin aroganţa ministrului Muncii şi ministrului Finanţelor care „s-au luat“ pur şi simplu de jurnalişti aruncîndu-le şmechereşte un „ce, nu vă convine că aveţi de plătit un impozit în plus?“). Taxînd „la inspiraţie“ diverse categorii sociale (urmează maneliştii – cu tam-tam-ul aferent la televizor), guvernanţii destabilizează societatea: dihonia, zîzania, invidia prostească între o categorie socială şi alta sînt stimulate la maximum de premier şi de miniştri. Apoi, relativismul legislativ (dacă se poate spune astfel) e la el acasă: ordonanţa spune ceva, normele de aplicare contrazic ordonanţa, dar ultimul cuvînt îl au ministrul Şeitan (care declară senin că nu vor fi amendaţi cei care nu depun formularele la termen, deşi ordonanţa prevede amenzi) şi premierul (care e convins că Adevărul se află în frazele pe care le îngaimă domnia sa la microfon). 

Nişte guvernanţi adevăraţi şi nişte politicieni adevăraţi ar fi ştiut, în împrejurări grele, să mizeze pe solidaritate, să le dea oamenilor încredere măcar prin felul de a se comporta faţă de cetăţeni. Ai noştri – prea puţin pregătiţi pentru funcţiile pe care le ocupă, şi tocmai de aceea aroganţi – au impresia că doar ei luptă împotriva crizei şi îşi varsă nervii pe popor, vinovat că „nu pricepe“ subtila echilibristică fiscală practicată de executiv. Sîntem un popor de proşti. Dacă Guvernul a ajuns la concluzia că poporul nu-l merită, de ce nu-şi dă demisia?