Era inevitabil. În loc să fie o evoluţie armonioasă, naturală, echilibrată, integrarea europeană a ţărilor candidate împrumută ceva din metabolismul tranziţiei. Mai mult: chiar şi instituţiile comunitare se văd contaminate de ritmurile, obiceiurile şi tatonările ţărilor aspirante. Cu alte cuvinte, procesul integrării seamănă mai mult a Est decît a Vest. Se fac mişcări precipitate, se ţin multe discursuri, se lansează şi se încalcă promisiuni, se alternează exigenţa ţeapănă cu festivităţile. De aceea, primul îndemn pe care l-aş adresa europenilor în general, politicienilor europeni de la răsărit şi de la apus şi analiştilor politici care trăiesc din tribulaţiile Bruxelles-ului ar fi, în noua „lingua franca“: „Relax!“, „Take it easy!“, nu abuzaţi de îngrijorare şi de spirit organizatoric, nu vă agitaţi, vorbiţi mai puţin şi mai calm, pe scurt, feriţi-vă să transformaţi problematica integrării europene într-un rigid „cincinal“, într-o ideologie triumfalistă, într-o insomnie. E păcat să văduvim un proiect atît de nobil de componenta de „firesc“, de graţie, a unei evoluţii organice şi, într-un anumit sens, subînţelese. Nu vreau să spun că trebuie să lăsăm lucrurile la întîmplare sau că o angajare rezonabilă, dar constantă către scopul propus n-ar fi necesară. Uneori însă, mi se pare că ne confruntăm cu o inflaţie contraproductivă a vorbelor. Pendulăm între excesul birocratic al planificării şi excesul retoric al utopiei sentimentale. Teoreticienii se străduiesc să se manifeste pragmatic, în vreme ce politicienii divaghează înaripat, mişcîndu-se stîngaci printre angajamente voioase şi metafore diafane. Primesc anual – şi, fără îndoială, sînt departe de a fi un caz izolat – cel puţin zece sau cincisprezece invitaţii la colocvii internaţionale axate, sub diverse deghizamente, pe aceeaşi ostenită temă a integrării europene. E îngrijorător. S-a ajuns la modă, la limbaj de lemn, la stereotipie. Substanţa europeană nu iese îmbogăţită din această epidemică vorbărie. Mai cu seamă noi, cei din Est, ştim foarte bine cum pot propaganda, discursul sărbătoresc, planificarea şi isteria organizatorică să distrugă tot. 

Una din piedicile severe în calea unificării europene este inabilitatea funcţionarilor apuseni şi răsăriteni de a găsi dozajul optim între omogenitate şi diferenţiere. Există o singură Europă, dar există mai multe culturi europene. S-a spus, nu o dată, că Europa e singulară tocmai prin policroma multiplicitate care o alcătuieşte, în ciuda unui spaţiu geografic restrîns. Lucrurile par evidente, dar instituţiile europene nu se comportă foarte coerent în această privinţă. Proiectul integrării pune accentul, fireşte, pe ceea ce ţările candidate au în comun cu ţările membre: apartenenţa la acelaşi spaţiu geografic, istoric şi spiritual (şi fractura nedreaptă survenită după Al Doilea Război Mondial), valori comune, aspiraţii comune etc. Practica integrării se vede însă obligată să pună accentul pe diferenţe: diferenţe de ordin economic şi legislativ, diferenţe de mentalitate, de tradiţii religioase, de Weltanschauung, de cutumă. Se pune întrebarea: ce prevalează? Dacă prevalează diferenţele, de ce ţinem cu tot dinadinsul să ne unim? Dacă prevalează asemănările, de ce facem din procesul unificării un exerciţiu atît de laborios şi de ce dăm atîta greutate deosebirilor? La o privire mai atentă, exerciţiul integrării impune, vrînd-nevrînd, ideea că deosebirile sînt, în principiu, blamabile. Ţările candidate sînt invitate să se angajeze într-un efort care să anuleze deosebirile dintre ele şi Occident. Negocierile de aderare propun criterii de aliniere la un standard comunitar, subînţelegînd că îndeplinirea acestor criterii va duce la o nivelare igienică a peisajului: ne vom simţi peste tot în acelaşi fel, vom mînca la fel, vom gîndi la fel, vom avea aceleaşi maşini, aceleaşi magazine, aceeaşi Constituţie. Orice abatere este conotată negativ. Pe fondul unei retorici care predică toleranţa, respectul pentru alteritate, dreptul diferenţei de a fi acceptată ca diferenţă, diferenţele sînt cuplate, în cursa integrării, cu un sentiment de vinovăţie. Ştiu foarte bine că există diferenţe „bune“, care trebuie acceptate, şi diferenţe „rele“, care trebuie reduse. Dar în vreme ce despre cele din urmă se vorbeşte foarte apăsat, cele dintîi sînt pomenite fără convingere, din raţiuni mai curînd decorative. „Dă bine“, într-un discurs politic, să spui ceva înălţător despre cultură, să dai un citat din Havel, să concezi, magnanim, că ţările mediu- şi est-europene au de oferit „Europei“ un notabil patrimoniu intelectual şi artistic. Dar avem încă mult de lucru pînă să înţelegem că, fără asemănări fundamentale, problema integrării devine caducă, după cum, fără deosebiri interne legitime, comunitatea europeană devine un spectru. Trebuie să pricepem că există mai multe feluri de a fi european şi că avem încă multe de învăţat unii de la alţii. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că unele ţări sînt mai dinamice, unele mai lente, că unii europeni sînt mai volubili, alţii mai tăcuţi, că unii sînt mai muzicieni, iar alţii mai romancieri, unii mai iubitori de şnapsuri, unii mai iubitori de bere, unii mai conservatori, alţii mai zglobii ş.a.m.d. Trebuie să abandonăm ideea că „ştergerea diferenţelor“ e realistă şi dezirabilă şi că prejudecăţile noastre sînt întemeiate. În Est, Vestul e privit, adesea, ca o utopie tiranică, iar în Vest, Estul e privit ca un balast barbar. Sîntem mult mai izolaţi unii de alţii decît o credem, în pofida discursurilor publice, a suspendării vizelor, a Internetului. Ceea ce fiecare din noi ne închipuim despre celălalt e mai puternic decît ceea ce ştim cu adevărat. Un arab din secolul al VII-lea, Ali bin abi Taleb, era mai înţelept decît noi: „Nici o izolare – spunea el – nu e mai jalnică decît cea produsă de închipuire“.

Apărut în Dilema veche, 12 noiembrie 2004