Nu, nu vreau să îndemn la vreo revoluţie – mi s-ar părea ineficientă, ca şi toate celelalte care au avut loc (iar „ineficienţa“ e cel mai mic reproş care li se poate aduce...). Vreau doar să atrag atenţia asupra unui proces extrem de interesant, a cărui miză e – dincolo de obiectivele sale specifice – demonstraţia că ideea de „cetăţean european“ nu e doar o vorbă goală din masivele Tratate ale UE.

S-a lansat de curînd o iniţiativă bazată fix pe Tratatele cu pricina: Iniţiativa Cetăţenească Europeană pentru Pluralism în Mass-Media. Începe să vă sune deja plicticos şi cam tehnic? Aveţi puţintică răbdare, căci ne priveşte pe toţi. Stufoasele Tratate despre care vorbeam (plus întreaga retorică despre „Europa cetăţenilor“) conţin o procedură (cam complicată, dar nimic nu-i uşor) prin care cetăţenii europeni pot fi la baza unui act normativ. Dacă într-un an se obţin un milion de semnături ale cetăţenilor din cel puţin şapte ţări ale Uniunii, se poate propune Comisiei Europene adoptarea unei directive pe o anumită temă. În cazul de faţă, tema este asigurarea independenţei şi pluralismului în mass-media europeană (detalii, aici: mediainitiative.eu). Într-un articol publicat pe cursdeguvernare.ro, Ioana Avădani (directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent) spune că este vorba despre patru direcţii în acest proiect care „vrea să apere presa europeană de interesele politice şi economice care ciuntesc libertatea editorială şi abat presa de la principalul ei beneficiar, interesul public: a) măsuri legislative eficiente pentru evitarea concentrării proprietăţii în mass-media şi publicitate; b) garantarea independenţei organismelor de reglementare în mass-media, care să aibă o componenţă diversă din punct de vedere social şi echilibrată din punct de vedere politic şi cultural; c) definirea clară a conflictului de interese în proprietatea asupra mass-media; d) obligaţia impusă presei scrise, audiovizuale şi online, de a furniza unei autorităţi naţionale specializate informaţii detaliate referitoare la structura de proprietate, pînă la nivel de persoană.“

Cele patru puncte nu sînt noutăţi, se vorbeşte de multă vreme despre ele. Dar această iniţiativă atrage atenţia asupra faptului că ele sînt probleme europene (chit că, de la o ţară la alta, sînt diferenţe) sau pot fi rezolvate printr-o soluţie europeană. Ioana Avădani spune, pe bună dreptate, că „documentul pare croit pe măsura României, menţionată, alături de Italia şi Bulgaria, la capitolul «concentrarea puterii politice, economice şi a media în aceleaşi mîini»“. Dar nici Franţa, de pildă – unde lucrurile stau, totuşi, mult mai bine –, n-ar trebui uitată: şi acolo unele canale TV sînt deţinute de oameni de afaceri cu interese în diverse domenii, iar în ultimii ani unele publicaţii tipărite, emblematice pentru presa franceză, au fost cumpărate de mari industriaşi. E adevărat, acolo sistemul de legături între patronii de media şi politicieni funcţionează mai subtil (nu ca la Antena 3 sau ca la televiziunile lui Berlusconi), iar serviciile aduse de media celorlalte interese economice ale patronilor nu sînt totdeauna evidente (dar pot fi descoperite după oarecari investigaţii). Există, în ţările europene, diverse reglementări asupra proprietăţii în mass-media, care au în vedere mai ales politicile anti-trust: pe scurt, aceluiaşi proprietar nu i se permite să deţină o cotă prea mare din piaţa naţională a audiovizualului. Dar aceste reglementări sînt învechite (dinainte de era digitală) şi limitate la graniţele naţionale. Or, în UE, semnalul radio sau TV (ca să nu mai vorbim de Internet) circulă mai repede şi mai liber decît capitalurile şi persoanele, iar între timp marile trusturi media au găsit tot felul de soluţii şi portiţe de scăpare pentru a ocoli diferitele (prea diferitele!) reglementări naţionale. Iar conflictul de interese în materie de media nu e clar definit la nivel european.

Dar dincolo de asemenea amestecuri mai mult sau mai puţin evidente între interesele economice şi politice (cu consecinţe serioase asupra formării opiniei publice şi, deci, a funcţionării democraţiei), iniţiativa pune problema extrem de importantă a independenţei media şi a reconsiderării rolului pe care îl au organizaţiile publice de presă. Presa-ca-afacere n-o duce bine azi nicăieri, se re-inventează şi se adaptează la era digitală. Oricîte motivaţii manageriale şi de orice fel s-ar găsi, e totuşi şocant să te trezeşti cu un newsletter din care afli că monumente ale presei de calitate – precum, de pildă, Le Monde sau Le Figaro – „nu vor apărea mîine în ediţie tipărită.“ Aşa, pur şi simplu, fără explicaţii. Trecerea la televiziunea digitală va schimba profund modelul de business nu numai în televiziuni, dar şi în ceea ce pînă ieri se numea „presa scrisă“: căci site-urile ziarelor şi revistelor au devenit nişte conglomerate de texte, poze, filme, înregistrări audio. Numai „presă scrisă“ nu se mai poate numi „chestia“ asta!... În acest context, organizaţiile de media publice trebuie să-şi redefinească rolul, dacă ţinem la calitatea democraţiei şi a educaţiei în Europa. Dacă nu, publicul va rămîne, într-un fel, victima pieţei, fără alternativă la trusturile media comerciale, iar zeiţa Audienţă va dicta totul. Or, Uniunea Europeană pretinde că vrea să edifice un „spaţiu public european“ şi o „Europă a cetăţenilor“.

Dincolo de problema în sine a sistemului mass-media, iniţiativa e importantă şi ca test pentru reactivitatea cetăţenilor europeni: se va aduna milionul de semnături necesare? Se vor găsi un milion de cetăţeni interesaţi să susţină această iniţiativă foarte importantă pentru felul în care ei şi copiii lor vor avea parte de informaţie, cultură, educaţie şi divertisment? Rămîne de văzut. În mod normal, cetăţenii ar trebui să profite de ocazie şi să folosească arma simbolică a semnăturii. Şi-ar manifesta astfel calitatea de cetăţeni europeni într-o măsură mai mare decît, de pildă, la alegerile europene (unde, pînă una-alta, tot candidaţi naţionali votează).