Printre atîtea ştiri de mare importanţă pentru ţară (de exemplu, faptul că Geoană a devenit naş, iar Elena Udrea a participat la o nuntă – ca să nu mai vorbim de obişnuitele accidente de maşină, declaraţii ale lui Traian Băsescu şi altele asemenea), s-a strecurat pe la televiziuni şi în presa mainstream şi o scrisoare de protest semnată de o seamă de autori – scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni, traducători. Semnatarii se pronunţă împotriva taxării suplimentare a drepturilor de autor – măsură decisă recent de executiv, în încercarea disperată de a mai aduce niscaiva bani la buget.
Problema e reală: practic, cine are contract de drepturi de autor va cîştiga mai puţini bani decît pînă acum, iar pe sumele respective se vor plăti şi contribuţii de asigurări sociale. În principiu, semnatarii au dreptate şi, bineînţeles, au deplină legitimitate în încercarea de a-şi apăra un drept. Retorica scrisorii e însă cam patetică; de exemplu: „Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sînt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de bunul Dumnezeu“; sau: „în al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de creiere din Romania şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!“. Or, din moment ce acest text a fost făcut public, ar fi trebuit conceput în aşa fel încît să-i convingă pe cititorii lui, nu pe cei cărora le este adresat (preşedinte, premier, preşedintele Curţii Constituţionale şi Avocatul Poporului). Autorităţile nu mai pot fi convinse – decizia e luată şi s-a trecut la aplicarea ei; eventual, se pot face demersuri legale – la tribunal, la Curtea Constituţională, la CEDO sau la orice alt for competent, dacă protestatarii vor avea tenacitatea de a merge pînă la capăt pentru a rezolva problema. În faza actuală, din păcate, o scrisoare de protest e inutilă. Dacă apărea în ianuarie-februarie 2010, cînd reprezentanţii Guvernului au vorbit pentru prima dată de o eventuală impozitare suplimentară a drepturilor de autor, ar fi avut alt impact. Acum, nu face decît să exprime punctul de vedere al semnatarilor faţă de o decizie guvernamentală care deja se aplică.
Pentru public, însă, ar fi fost mai eficient un protest scris în termeni mai exacţi şi mai concreţi, cu argumente şi cu exemple clare. Cititorii scrisorii – mulţi dintre ei necunoscînd exact detaliile tehnice ale chestiunii – riscă să nu înţeleagă mare lucru, dacă la o mărire de impozit se răspunde cu fraze despre talentul hărăzit de Dumnezeu, despre unicitatea operei de artă şi despre apărarea identităţii culturale a naţiei. Este aici un caz de inadecvare comunicaţională pe care cei care au redactat scrisoarea îl puteau evita, spre folosul cauzei.
Pe de altă parte însă, reacţiile cititorilor la scrisoarea publicată pe Hotnews.ro şi la articolul pe aceeaşi temă al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul zilei (precum şi la alte ştiri/articole pe aceeaşi temă) arată foarte trist. În comentariile la articole, sînt reluate mai toate clişeele stupide despre intelectuali: că sînt băsescieni şi lingăi (sau, în general, „se dau“ cu puterea), că, dimpotrivă, au „aderat la mişcarea antireformă“ atraşi de „banii mogulilor“, că vor să fie „întreţinuţi de stat“ ca să stea degeaba (cîte-un forumist mai nervos îi îndeamnă chiar să pună mîna pe lopată, căci „s-a scris destul“ şi „pe criza asta nu e timp de scris cărţi“), că trăiesc „cocoţaţi“ în sfera lor şi „dacă se implicau mai mult, nu ajungeam în situaţia asta“ etc. O anume pornire antiintelectuală şi un egalitarism meschin se degajă din multe comentarii care, pînă la urmă, pierd din vedere subiectul şi se rătăcesc în consideraţiuni despre necesitatea de a plăti cu toţii impozite vs „harul“ şi „travaliul interior“ care, spun unii, ar fi prezent în orice fel de muncă, nu doar în creaţia artistică. Unii fac comparaţii cu clasa muncitoare (care trudeşte şi plăteşte impozite, şi atunci „de ce intelectualii vor să fie scutiţi?“), alţii cu medicii, profesorii şi inginerii, care „şi ei creează“, dar ca angajaţi. Vrajba între „clasele sociale“ pare a fi dominanta acestor comentarii, al căror sens adînc e, de fapt, „să moară (numai) capra vecinului“.
