Cîtă noutate suportă omul? De-a lungul unei vieţi obişnuite te adaptezi, vrînd-nevrînd, la o mulţime de performanţe ale inventivităţii umane: apar instituţii noi, unelte noi, proceduri noi, sau forme înnoite ale celor deja existente. Ca să nu mai vorbim de insolitul pe care îl implică, pentru fiecare parcurs individual, trecerea de la o vîrstă la alta, de la un statut la altul, de la o anumită înţelegere a lumii la una îmbogăţită, sau radical diferită. Acomodarea cu împrejurări, idei, fapte şi obiecte noi face parte din regia curentă a oricărei vieţi.

Pe de altă parte, dincolo de un anumit dozaj, inflaţia noului poate deveni grav alienantă. Ea se converteşte rapid în şoc şi nevroză. Nu sîntem pregătiţi să traversăm senini experienţe de transfer în alt timp. Pînă şi cea mai ingenioasă şi flexibilă minte a secolului al XV-lea s-ar sminti prompt, dacă s-ar trezi dinaintea unui televizor, a unui telefon mobil sau a unei rachete spaţiale. Dar să nu mergem prea departe. Smintitoare poate fi, uneori, şi mica noutate, inovaţia de detaliu, practicată ca scop în sine, cu un fel de nelinişte ludică fără utilitate imediată. O mulţime de lucruri se „înnoiesc“ bezmetic, dincolo de orice imperativ al funcţionalităţii. Avem de-a face, în anii din urmă, cu un fel de furie a ingeniozităţii minore, cu o bucurie imatură a fabricării de gadget-uri, de dragul surprizei şi al „progresului“. E efectul unei ideologii a „îmbunătăţirii“ perpetui, de natură să-l aducă pe potenţialul beneficiar într-o stare de neputincioasă perplexitate. Sînt una din victime. Constat, din ce în ce mai des, că sînt depăşit de „unelte“, adică exact de ceea ce ar trebui să-mi fie de folos, „la îndemînă“, gîndit anume ca să-mi uşureze viaţa. Alexandru Dragomir observase cîndva că avansul tehnologiilor sporeşte constant distanţa dintre utilizator şi instrumentul utilizat. Te slujeşti de instrumentul cu pricina, dar înţelegi din ce în ce mai puţin cum funcţionează. Cum funcţionează roata sau un scripete sau chiar un angrenaj „bielă-manivelă“ e încă transparent. Dar cum funcţionează radioul sau liftul sau telefonul nu mai e materie de cunoaştere comună. Le putem însă folosi, chiar dacă nu le pricepem mecanica intimă. Cred însă că ne aflăm într-o etapă nouă. Nu mai sîntem în situaţia de a ne uita la televizor fără să ştim cum funcţionează. Sîntem, ca să zic aşa, în situaţia de a nu mai şti cum se deschide televizorul. Nu aparatul e „obscur“, ci însăşi utilizarea lui. Manipularea devine atît de (inutil) sofisticată, încît „uzul“ iese din uz.

Un exemplu: desfăcătorul de conserve (tradiţional) e o sculă simplă. Îl folosesc de decenii milioane de oameni fără să simtă nevoia unor îmbunătăţiri fundamentale. Se poate schimba design-ul, se pot aduce unele ameliorări simplificatoare, dar produsul în sine e bun aşa cum e şi verificat ca atare prin multiplă folosinţă. Dar au apărut „ameliorări“ care nu simplifică, ci, dimpotrivă, complică utilizarea pînă la enigmă. Am petrecut două seri încercînd să deschid cu o versiune „nouă“ a instrumentului o cutie de compot. O operaţiune în principiu elementară a devenit o taină, un proiect irealizabil. Am traversat toate fazele disperării şi ale ridicolului, am schimbat unghiuri, poziţii, strategii, am înjurat, am rîs ca prostul, am intrat în conflict ideologic cu modernitatea, dar am cedat. Am adormit epuizat, cu nostalgia compotului inaccesibil.

Alt exemplu: hotelurile „serioase“ tind să preia în dotare o nouă specie de duş. Are cinci guri de apă fixe, aşezate paralel cu peretele şi una mobilă. Manevrarea lor se face cu ajutorul a trei butoane groase, care, mişcate cum trebuie (dar cum trebuie?), reglează, în chip misterios, temperatura apei, direcţia jetului şi intrarea în funcţie a unuia sau altuia dintre cele şase „duşuri“ ale dispozitivului. Este exclus să pricepi de la bun început ce ai de făcut pentru a îndeplini banalul ritual al spălatului matinal. Cazi, nud, pe gînduri, tatonezi, experimentezi, te uzi în cap, te opăreşti, îngheţi.

Încropeşti, în cele din urmă, un lavaj aproximativ, penibil, simţindu-te încolţit, ca o fiară rudimentară, de civilizaţii nepămînteşti. Ca şi deschiderea unei conserve, duşul cotidian cere, în prealabil, un studiu temeinic, o competenţă de elită. Eşti urmărit toată ziua de eşecul din zori şi te culci cu angoasa reluării luptei a doua zi. Şi mai sînt şi alte „provocări“: sticle care se deschid „altfel“, bancomate cu şmecherii noi, frîne de mînă care nu se mai declanşează cu mîna, tirbuşoane suprarealiste, deodorante imprevizibile şi cîte şi mai cîte năzdrăvănii ale unor inşi cu incontinenţă de idei. Nu zic: oi fi şi eu de vină. Oi fi neîndemînatic, nătîng, expirat, lipsit de imaginaţie. Dar nici nu mi se poate cere să fiu un monument de inteligenţă ca să mă spăl sau să mănînc conţinutul unei cutii de conserve.