Politica externă europeană și geologia
Lampedusa este o insulă italiană, aflată mai aproape de ţărmul Africii decît de Sicilia. De mulţi ani, acolo vin imigranţi din ţările Maghrebului, cu bărcile, pentru a-şi căuta un rost în Europa. De cînd au început tulburările din Tunisia, Egipt şi (mai ales) Libia, numărul lor a crescut. Un reportaj din La Stampa descrie situaţia de pe insulă: „Strada principală şi aleile din jurul centrului de imigranţi sînt pline permanent de tunisieni care se înghesuie în baruri, supermarketuri şi alte magazine, unde încearcă să îşi încarce cartelele telefonice. Atitudinea adoptată de autorităţi (cea care prevede totuşi ca imigranţii să nu fie ţinuţi închişi în centru) s-a dovedit a fi cea mai bună pînă acum. Însă după o săptămînă au început să apară problemele. În multe baruri au început să fie folosite pahare de unică folosinţă. Şi asta pentru că localnicii refuză să folosească pahare din care au băut imigranţii – explică persoane de la localul «Amicizia del vecchio don Pino». (...) Copiii aproape că nu mai sînt lăsaţi să iasă din case, uşile sînt încuiate cu sisteme duble de siguranţă, iar fetele sînt însoţite mereu de cineva, chiar şi pe distanţe de doar 100 de metri. Răbdarea localnicilor este pe cale să se apropie de sfîrşit şi toţi se gîndesc la cifrele vehiculate de autorităţile de la Roma şi de cele de la Bruxelles – zeci de mii, sute de mii de imigranţi, poate chiar 300.000“. (apărut în La Stampa din 24 februarie, preluat de pe portalul presseurop.eu).
Pe insulă s-a construit (şi apoi s-a tot extins) un Centru pentru primirea imigranţilor, de unde aceştia sînt preluaţi şi trimişi în alte centre din Italia. De multe ori, Centrul nu mai făcea faţă – mai ales cînd Gaddafi îi „lăsa să plece“ pe libieni, slăbind supravegherea pe malul african al Mediteranei. Era forma sa de şantaj la adresa Europei, cu mesajul implicit „pot lăsa să plece şi mai mulţi“. Autorităţile de la Roma au cerut adesea sprijin european în rezolvarea problemei, invocînd argumentul că, de fapt, imigranţii vor să ajungă în Europa, nu în Italia. La un moment dat, în urma unui acord secret cu Libia (condamnat apoi de Parlamentul European), guvernul italian îi trimitea înapoi pe refugiaţi. Colonelul Gaddafi – după ce ani la rînd fusese proscris în ţările europene – se întîlnise atunci cu înalţi oficiali italieni şi chiar cu Romano Prodi, pe atunci preşedintele Comisiei Europene. Acum, soarta lui Gaddafi pare pecetluită – chiar dacă libienii au de îndurat o represiune sîngeroasă pentru a scăpa de dictator.
Pe ultima sută de metri, Uniunea Europeană a condamnat reacţia regimului de la Tripoli şi a hotărît să ia măsuri împotriva lui Gaddafi (precum îngheţarea conturilor din bănci europene). Lady Catherine Ashton a declarat asta. Dar, bineînţeles, numai după ce cîţiva lideri de frunte ai celor mai mari ţări europene s-au pronunţat în acelaşi sens. Criticată sistematic în mai toată presa europeană, de cîtăva vreme, şefa diplomaţiei europene a devenit în ultimele săptămîni ţinta tuturor nemulţumirilor provocate de incapacitatea UE de a avea o atitudine fermă şi consecventă faţă de ce se întîmplă în ţările din nordul Africii. Complicatul aparat diplomatic european – care, conform Tratatului de la Lisabona, trebuia să fie operaţional încă din 2010 – încă se „croieşte“, dar constituirea lui nu pare să ducă la apariţia unei „voci a Europei“ pe plan global, nici la o politică externă comună, ci doar la (încă) un sistem birocratic greoi, cu 115 ambasadori, mii de angajaţi şi un buget de 3 miliarde de euro pe an. Iar Lady Ashton va rămîne ceea ce este – scrie El Pais din 25 februarie: „Această criză ar fi putut fi oportunitatea lui Ashton de a se inventa pe sine, dar baroneasa a acceptat, cu totală supunere, să fie un simplu purtător de cuvînt a ceea ce hotărăsc în unanimitate cei Douăzeci şi Şapte“. În cazul regimurilor din Tunisia şi Libia, ar fi fost şi greu ca UE să ia, rapid, o atitudine fermă şi coerentă, pentru că istoriile recente ale fiecărei ţări sînt pline de incoerenţe în relaţiile cu fostul preşedinte tunisian şi cu colonelul Gaddafi: Franţa ori Italia (dar şi alte state) au „concubinat“ în unele împrejurări cu cei doi, au făcut afaceri împreună, aşa că au de ascuns sub preş diverse resturi ale „legăturilor bolnăvicioase“ cu cei doi tirani, pe care acum Europa, leagănul drepturilor omului, ar trebui să-i condamne. Şi probabil că aşa va fi în continuare: politica externă comună a Europei se va lovi mereu de „politicile particulare“ ale diverselor state.
Numai că, într-o situaţie precum aceasta, cînd în ţări din imediata vecinătate au loc răsturnări de regim politic, este vizibilă nu doar „în principiu“ incapacitatea UE de a vorbi pe o singură voce, dar şi impotenţa sa de a se ocupa de propriii cetăţeni (aşa cum foarte frumos scrie în toate documentele oficiale: că politicile Uniunii sînt îndreptate spre binele cetăţeanului). Cei aproximativ 4500 de locuitori ai insulei Lampedusa devin un „caz“. În 2009, a fost un adevărat scandal cînd s-a aflat că în Centrul pentru imigranţi, cu o capacitate de 850 de locuri, stăteau peste 2000 de oameni, în condiţii improprii. Acum, cei 4500 de locuitori s-ar putea trezi cu zeci de mii de refugiaţi care vor să ajungă în Uniunea Europeană. Şi îşi vor da seama că Uniunea Europeană, cu instituţiile ei complicate, e mai departe de Lampedusa decît geologia. Căci, din punct de vedere geologic, insula îi aparţine Africii.
