Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de isteria cărnii de cal şi mai atenţi la ce s-a întîmplat la alegerile din Italia. Să le luăm pe rînd, pentru că amîndouă sînt „chestiuni de importanţă europeană“. Deci ne privesc şi pe noi.

● Constat că, mai nou, carnea de cal is everywhere, iar laboratoarele de analize sînt excedate de cereri: toată lumea vrea să afle ce se (mai) găseşte în alimente. S-ar părea că se va descoperi o mare conspiraţiune: cică, de fapt, ar fi nişte firme care practică de multişor chestia asta, importînd de prin America Latină carne de cal etichetată ca fiind de vită şi amestecată în diverse produse care se vînd pe piaţa unică europeană.

Drept pentru care unii dintre miniştrii agriculturii vor o mai mare „trasabilitate“. Şi mai multă atenţie acordată etichetării, tovarăşi! În calitate de simplu consumator, constat că deja Uniunea Europeană are un extrem de complex sistem de etichetare, care le cere producătorilor şi comercianţilor să pună pe etichetă o sumedenie de chichiţe, iar ei se conformează şi le pun, scrise mic-mic de tot, pe un peticuţ de hîrtie (adesea prost imprimat), cu litere mai mici decît aş fi bănuit că există, astfel încît consumatorul ar face bine să umble cu lupa la el ca să le poată citi. Şi nu numai cu lupa, dar şi cu alte instrumente de lucru utile – de exemplu, o enciclopedie, un dicţionar de termeni tehnici sau măcar o tabletă ori un smartphone care să-i dea acces rapid la Wikipedia. Bunăoară, dată fiind obligaţia ca pe etichetă să apară ingredientele din produs, să zicem că un cetăţean mediu educat pricepe din prima unele denumiri „tradiţionale“ (carne, lapte, zahăr, glucoză, sare, piper etc.), dar precis se împiedică în denumirile „postmoderne“ care apar spre sfîrşitul listei cu ingrediente, grupate eventual în categorii cu nume sibilinice, precum „stabilizatori de gust“, „emulgatori“, „intensificatori de culoare“, „agenţi de întărire“ şi alte asemenea invenţiuni lexicale ale ştiinţei şi industriei alimentare. După aceşti termeni generali, urmează de obicei numele a tot felul de acizi, substanţe ori celebrele E-uri, despre care omul nu are cum şti ceva dacă nu şi-a dat doctoratul în chimie alimentară. Prin urmare, consumatorul bagă produsul în coşul de cumpărături, îşi zice în gînd „ce-o fi o fi, cu Dumnezeu înainte“, dar e fericit că, graţie eforturilor susţinute ale Comisiei Europene, e un cetăţean european informat. Ştie, de exemplu, că va îngurgita „ascorbat de sodiu“ şi niscaiva E-uri numerotate (a căror „descifrare“ o are în broşurica editată de DG Comunicare a Comisiei Europene, pe care o ţine pe frigider, dar mereu uită s-o consulte înainte de a băga şunca sau salamul în gură). Prin urmare, dacă ar fi să aplicăm pînă la capăt „filozofia“ din spatele acestor măsuri privind informarea cetăţeanului european (care, nu-i aşa, „are drepturi“), ar trebui să mergem la cumpărături cu enciclopediile după noi, iar înainte de fiecare masă, în locul rugăciunii, ar trebui să recităm, în familie, denumirile ascorbaţilor, nitraţilor, citraţilor şi agenţilor de întărire şi să-i punem pe copii să caute iute în cărţi semnificaţia şi rostul lor. Acum, va fi şi mai bine: oficialii vor un paşaport pentru carne. Aşa încît vom cunoaşte nu doar numele astea ciudate de substanţe, dar şi biografia bucăţii de carne din farfurie: unde s-a născut animalul, cum îl chema, cu ce s-a hrănit, unde a fost tăiat (pardon, sacrificat) şi măcelărit. Poftă bună, europeni!

● După alegerile legislative din 24-25 decembrie, în legătură cu Italia a început să se spună (iar?) că e „neguvernabilă“. Concret, la ora la care scriu (marţi, 26 februarie, dimineaţa, cînd încă nu s-a terminat numărătoarea voturilor), rezultatele arată aiuritor: vechile partide (PD, de stînga, condus de Pierluigi Bersani, şi PdL, de dreapta, condus de Silvio Berlusconi) au luat în jur de 30% din voturi, cu un mic avantaj pentru PD la Camera Deputaţilor şi „viţăvercea“ la Senat. Al treilea partid este Movimento 5 stelle, condus de Beppe Grillo, un comic care şi-a cîştigat popularitatea făcînd mişto de Berlusconi pe cînd acesta era premier. Cam un sfert dintre alegători au optat pentru această mişcare, al cărei lider se mîndreşte cu faptul că e populist, adică „al poporului“. De altfel, printre tot felul de promisiuni electorale irealizabile practic, Beppe Grillo îşi pigmentează discursurile şi cu tot felul de mîrîieli împotriva Parlamentului (a „ideii de Parlament“), propunînd un fel de democraţie directă, care ar însemna că pentru orice decizie trebuie consultată „baza electorală“, trebuie întrebat „poporul“. Partidul e încropit la repezeală, nu are experţi în mai nimic şi nu are soluţii aplicabile, ci doar un discurs „antisistem“ care i-a convins pe foarte mulţi dintre cei nemulţumiţi de politica italiană. Căci Italia e într-o stare de dezorientare politică de mulţi ani, ceea ce a făcut ca prezenţa la vot să fie cea mai mică din istorie: doar 75%. (Ceea ce, în Italia, e alarmant, dat fiind că cetăţenii italieni au fost, de-a lungul timpului, foarte „participativi“, prezenţa la vot fiind în mod obişnuit peste 80%.) În timp ce Beppe Grillo şi-a cîştigat electoratul pe bază de show-uri satirice şi Twitter, Mario Monti, care a aplicat măsuri dure pentru a salva Italia de la soarta Greciei (şi, deocamdată, a salvat-o), a luat sub 10% din voturi. Va fi greu de alcătuit o majoritate care să guverneze; mai bine zis, va fi imposibil de făcut ceva fără mişcarea lui Grillo, care a anunţat însă că e dispus să colaboreze pe anumite probleme doar după „consultarea bazei“. E de văzut dacă se poate guverna o ţară după ce „poporul“ e consultat pe Twitter. Şi nu orice ţară, ci a treia economie din zona euro, cu o datorie publică de două mii de miliarde. Şi în care Berlusconi – care a condus prost ţara şi mai are şi o sumedenie de procese – a reintrat în politică şi, în două luni, şi-a ridicat partidul de la 19-20% la aproape 30%.

Aşa încît, pe măsură ce va anunţa noi măsuri (şi noi succese) pe calea etichetării şi trasabilităţii cărnii, Uniunea Europeană se va înfunda tot mai mult în lipsa de soluţii pentru problemele mari, de fond, ale democraţiei. Într-una dintre ţările cele mai mari ale Uniunii, un sfert din electorat a optat pentru populism. Şi în alte ţări există tendinţe asemănătoare. Nu e clar dacă asemenea probleme se pot rezolva cu vreun „emulgator“ sau cu vreun „agent de întărire“.