Ceea ce mai mult și mai mult îmi provoacă deznădejdea cînd văd întîmplările recente din politica noastră nu sînt faptele însele, nici acuzațiile, nici chiar insultele, deși ele adesea sînt urîte. Nici măcar nu mă mai impresionează așa de mult faptul că protagoniștii principali par să ignore aproape cu totul în fapt marile suferințe și supărări ale oamenilor la vremea unei pandemii foarte departe încă de a fi depășite. (M-am blindat deja de ani buni contra nesimțirii politicienilor.) Toate acestea sînt rele destul, dar în sine n-ar putea răpi speranța unui progres, după „război”, a unei lecții în fine asimilate – poate nu în imediat, dar măcar peste cîteva luni sau ani.

Nu, lucrul cel mai sumbru mi se pare sentimentul de déjà-vu. Asistăm cel puțin noi, cei mai în vîrstă, la o reprezentație – devenită adesea farsă de bîlci, spectacol cu saltimbanci mediocri – repetîndu-se iar și iar, cu mici variante conjuncturale și de personaje. Actori mai buni sau mai răi intră sau ies în roluri parcă prestabilite. Temă cu variațiuni. Anii 1990, 2000, 2010 chiar stau mărturie. Ce vedem mereu? După ani de luptă politică și civică contra marelui partid de stînga, ajuns prea corupt, slăbit și discreditat, în fine o coaliție „de centru-dreapta” ajunge la putere, purtată pe balonul unor imense așteptări. Lumea așteaptă reforme, corerență, viziune. Aș! După un timp nu prea lung, înțelegerea dintre aliați începe să se destrame și coerența visată devine o amintire. Protagoniștii – pînă de curînd aliați și prieteni politici – își proptesc mîinile în beregatele celorlalți, mai ceva ca șuții din ganguri. Își cară pumni de zor și se lovesc peste, dar mai ales sub centură. Și mereu reapar aceleași roluri principale, jucate mai bine sau mai rău de actorii momentului.

Avem mereu rolul cuiva care se crede Mesia, „vindecătorul” major al societății. Megalomania sa nu e dublată decît de amatorism politic și inadecvare administrativă. În trena lui umblă numeroși adepți, altminteri foarte de calitate, dar care se lasă amăgiți de aparențe. Pînă la urmă pierde, e aruncat afară și se declară „învins de sistem”, iar un cor de bocitoare îi plîng sacrificiul și jură răzbunare. Într-un alt rol e cineva care are complexul inferiorității, nu foarte rar la liderii mici de statură. Nesigur pe sine și ambiționînd să-și domine partidul, uzează impulsiv de puterea pe care o are și, în loc să panseze rănile unor orgolii rănite, toarnă sare peste ele. În spatele megalomaniei unuia și al complexului celuilalt se strîng oștile partidelor respective, deși ambele știu bine că ar fi avut războaie mult mai serioase de dus în acel moment și adversari mult mai autentici. Dar se cred obligate de o solidaritate de gașcă să reacționeze excesiv și să taie punțile colaborării. Deși toți înțeleg bine că cearta lor conduce direct la naufragiul ambelor părți, dau impresia unor somnambuli, incapabili să se trezească înainte de a cădea de pe acoperișul pe care umblă. Prevalează o logică a suspiciunii reciproce de trădare și pactizare cu „adversarul”, ațîțată desigur de presă. Sigur, se mai încheie uneori mici armistiții (cum probabil că se va mai întîmpla și acum), dar războiul se reia peste cîteva săptămîni sau luni, pînă cînd coaliția se face praf, iar marele partid de stînga, chipurile reformat și înțelepțit, redevine arbitrul situației de criză generală, înainte de a prelua direct puterea. Între timp apăruseră și niște personaje în rolul bufonului, gălăgioase, puse pe scandal, șovine și conspiraționiste, care se umflă electoral imens la un moment dat, în bună măsură pe seama naufragiului celor „buni”. Ele sînt distribuite în rolul, și el prestabilit parcă, al extremistului.

Vă rog să puneți dumneavoastră nume pe roluri și să precizați corespondențele între personajele care azi se perindă pe la televiziuni și fac postări pe Facebook și cele de ieri sau de alaltăieri, care se foloseau și ele de televiziuni, dar și de ziarul tipărit. Tehnologiile se schimbă, viețile noastre se trec, dramele individuale se consumă cu folos sau nu. Dar în politica țării, totul pare că se învîrte în cerc: mereu „noi” și „ai noștri” sperăm la reforme decisive, mereu le lăsăm neterminate, mereu cădem învinși „de sistem”, mereu „reformiștii”, „democrații”, „europenii” se încaieră ca orbii, își aplică lovituri de băieți de cartier, se probozesc în sudalme de mahala, se acuză de trădare și de pactizare cu adversarul. Publicul se împarte, prietenii se ceartă, taberele devin ireconciliabile. În realitate, și unii, și alții am mizat greșit, iar fructul tîrziu este, mereu, amărăciunea, cînd nu cinismul. Și mereu, chiar dacă pierd unele bătălii, „ceilalți” cîștigă inevitabil. Iar bufonii au și ei parte de un mare succes de etapă, spre disperarea noastră. De aceea am ajuns să putem prezice finalul și unele întorsături importante ale intrigii. Surprizele sînt tot mai rare. Ne-am săturat. Am vrea să ieșim din sală, dar e imposibil. În teatrul ăsta prost, care nu știe decît să rejoace la nesfîrșit o singură farsă, avem abonament obligatoriu.