În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate. Nu se simţea în el liderul, ci „tovarăşul de drum“ comod, puţin şters, dar, una peste alta, benign. În anii care au urmat, chimia personajului s-a modificat. N-ar fi nimic nou în asta, dacă, încet-încet, bălmăjeala politică autohtonă nu l-ar fi plasat în centrul vîrtejului. Ajuns într-o poziţie pentru care nu avea anvergura necesară (cam ca, în alt context, Emil Constantinescu), omul a căzut victima unei iluzii de sine înduioşătoare pînă la un punct, iritantă în cele din urmă. Spus pe româneşte, s-a cam smintit.

De regulă, personajele publice se smintesc de prea mult succes. În cazul de faţă, asistăm la un fenomen ceva mai puţin obişnuit: sminteala şi „slava deşartă“ pe bază de paloare. Mîndria de a da cu oiştea-n gard. Dl Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice. Punctul ei cel mai înalt a fost ieşirea din cursă înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale şi căderea euforică în braţele lui Mircea Geoană.

Cele douăzeci de procente cu care s-a văzut în raniţă i-au produs un soi de ebrietate sufletească, de natură să-i dinamiteze discernămîntul şi buna-cuviinţă. A înţeles, cu o candidă întîrziere, că scopul scuză mijloacele, că îşi poate permite gesturile suverane ale unui mare politician, şi că succesul se obţine pe două căi: verbiaj supraabundent, „şfichiuitor“, de băiat „haios“ şi gata de harţă, şi fente politice „abile“, „pragmatice“, fără prejudecata coerenţei. Psihanalitic vorbind, modelul lui e Traian Băsescu. Pe care, tot psihanalitic, vrea să-l suprime. Exhibă virilităţi, autoritarisme şi trivialităţi, care însă nu se potrivesc siluetei lui mai curînd inconsistente. Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş. Ţîfna lui are ceva neconvingător, contrafăcut, mărunt resentimentar. Nu poate fi contrazis fără să devină agresiv şi prost-crescut, se dispensează băţos de orice loialitate de partid, impune alegeri convenabile „pe liste“, trădîndu-şi partenerii de mai ieri, face guverne din umbră pe acelaşi principiu, se fîţîie oportun între convingeri şi declaraţii contradictorii. Ba mănîncă securişti pe pîine şi dă de pămînt cu Mona Muscă, ba se bălăceşte în sofisme ieftine pentru a-l obloji pe Dan Voiculescu, ba vrea să construiască „trainic“ cu UDMR, ba se luptă cu iredentismul, mirosind pîrtia electorală pe care i-o poate deschide un obosit discurs naţionalist. Strategiile lui, oricît de zgomotoase, au ceva provincial, de import, fără armătură şi fără contur. Iar ceea ce amuză şi stupefiază – am mai spus-o – e o veselă complezenţă faţă de sine însuşi: o impudică mulţumire de sine, o definitivă inaptitudine de a admite că, din cînd în cînd măcar, poate, ca tot omul, să bată cîmpii. Uneori (des), spune lucruri aiuritoare. Cîndva, cînd se războia, principial, cu Mona Muscă, îi găsea vinovaţi pe „intelectuali“ (boala tuturor preşedinţilor şi prezidenţiabililor români) pentru că ar fi „gonflat-o“ prea tare (să trecem peste „graţia“ infinită a formulării…). Alteori a lăsat să se înţeleagă că a rămas repetent în facultate din nonconformism: disident, care va să zică. De curînd, a crezut că îl albeşte pe Voiculescu, înnegrindu-i pe Băsescu şi Stolojan. Şi ei au avut, prin poziţiile deţinute sub comunism, legături cu securitatea. Da, dar Dan Voiculescu – cum rezultă din verdictul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – n-a avut, pur şi simplu, „legături“ cu securitatea (concretizate în rapoarte de serviciu rutiniere), ci a făcut poliţie politică. Adică a turnat oameni. Nuanţă pe care dl Antonescu, în retorica lui şmecheră, o trece, sprinţar, cu vederea. Ce să mai zic de proaspăta sa ieşire împotriva Adrianei Săftoiu? De ani de zile aştept să văd apărînd, pe scena politică românească, un domn. S-ar fi putut spera ca cercurile liberale să livreze unul, mai ales dacă cel de la vîrf e, de bine, de rău, profesor. Speranţă naivă. „Domnul“ Antonescu vorbeşte ca un rîndaş: Adriana Săftoiu e „o femeie pedistă“, o „moralistă second-hand“, care scoate „ţipete ascuţite“. Vorbe de „băiat fin“ care se dă în petic.

De ce mă ocup de Crin Antonescu (şi nu de Băsescu, vor zice distribuitorii de contra-indulgenţe)? Păi de Băsescu m-am ocupat de mai multe ori, chiar dacă nimeni nu-şi aminteşte. Dar Băsescu e mai degrabă pe culoarul de ieşire din scenă. Pe cînd dl Antonescu tinde să-mi amaneteze viitorul. Şi privesc această perspectivă cu o melancolie istorică. N-avem noroc şi nu ştim să ni-l facem. Evident, nimeni nu e definitiv pierdut. Domnului Antonescu trebuie să i se acorde şansa de a-şi veni în fire. Dar mă tem că singurul rezultat al textului de faţă va fi o enervare precipitată, asezonată cu cîteva prostioare care să mă dea gata. Eu, totuşi, am răbdare. Poate că, într-un tîrziu, nu prea tîrziu, dl Antonescu se va decide să se schimbe. Să se remodeleze. Să fie mai puţin Crin Antonescu.