Cu puțin timp în urmă, am aflat de o postare pe Facebook a lui Mircea Cărtărescu, care deplîngea absența din Academia Română a unor oameni de cultură, pe care domnia-sa îi socotea eligibili. Printre ei, aveam onoarea să fiu menționat și eu. Sînt flatat să mă văd pomenit pe lista de propuneri a unui scriitor de anvergură (care, apropo, nu e socotit nici el demn să fie academician), dar scriu acest text ca să declar – fără fasoane, fără cochetării, fără parapon – că ocuparea unui fotoliu printre nemuritori nu face parte din proiectul meu de viață. Am alte griji, alte urgențe, alte aspirații. Prin urmare, ca să evităm, de la bun început, orice malentendu și orice posibilă alunecare în penibil, îmi iau – în mod public – angajamentul să refuz orice ofertă de intrare în Academie, admițînd – ceea ce, de altfel, e improbabil – că i-ar trece cuiva prin cap să mă alinte cu un asemenea dar. De ce? Mai întîi, vorba lui Răzvan Theodorescu, pentru că nu merit. Imaginea mea despre o „operă“ academică nu coincide cu imaginea mea despre lucrările proprii. N-o să credeți, dar exact asta i-am spus academicianului Dan Berindei cînd, acum cîțiva ani, după ce fusesem numit directorul proaspăt înființatului Institut de Istorie a Religiilor, domnia-sa, amabil, mi-a sugerat că ar fi cazul să devin și membru al Academiei care tutela institutul cu pricina. „Vă mulțumesc, domnule profesor“ – a sunat răspunsul meu – „dar cred că mai am încă de lucru ca să binemerit titlul de «academician».“ „Nu e cazul să vă faceți probleme din acest punct de vedere“ – mi-a răspuns, prea generos, dl Dan Berindei. „Se poate intra în Academie și pentru alt fel de contribuții decît cele strict științifice. Gîndiți-vă la Alexandru Bârlădeanu.“ Flatat de o asemenea alăturare, m-am întors acasă încă și mai convins că nu merit…

Dar pe lîngă faptul că nu merit, spun apăsat că nici nu vreau. Motivele sînt, ca să zicem așa, complexe și nu găsesc potrivit să intru în amănunte. Mă voi opri la un singur obstacol care m-ar determina să refuz radical o afiliere de acest tip, admițînd că, la o adică, aș fi de acord, prin absurd, că o merit. E vorba de faptul că nu înțeleg structura, procedurile, criteriile și exigențele venerabilei instituții, avînd în vedere istoria ei recentă. Dl Haiduc, pe care l-am cunoscut ca pe un om cumsecade și despre a cărui prestație de chimist am auzit numai lucruri bune, e de părere, de pildă, că dl Neagu Djuvara nu face știință, ci operă de popularizare. Lasă că nu e prea științific să te pronunți, ca specialist în chimie, asupra componentei „științifice“ a unor lucrări de istorie, dar răsfoind lista academicienilor „consacrați“, n-am sentimentul că întîlnesc – cel puțin în domeniile la care mă pricep cît de cît – o echipă compactă de savanți riguroși și celebri. Cum mi-ar putea explica, de pildă, dl profesor Haiduc de ce un profesionist ca Șerban Papacostea e doar „membru corespondent“ (ca și Andrei Pippidi), în vreme ce dl Marius Porumb e „membru titular“? N-am nimic împotriva lui Marius Porumb (măcar despre el știu cîte ceva, în vreme ce despre doamna Dorina-Elena N. Rusu, membră a secției de istorie, nu știu nimic). Doar că nu pricep mașinăria. În alte cazuri, hărnicia incontinentă pare să țină loc de valoare științifică reală. E atît de „științific“ prolificul Alexandru Boboc ca să merite încununarea academică? Dar nici măcar hărnicia nu pare să fie un criteriu decisiv. Cît de abundentă este contribuția științifică a gînditorului Surdu (care e chiar vicepreședinte al Academiei!)? Sau, de pildă, cît de viguroasă și iradiantă este opera științifică a filozofului și logicianului Tudorel Dima, titular și el în forul suprem al literelor și artelor autohtone? Admit că sînt ignorant, că e vina mea să nu fi auzit niciodată de acest nume, dar iată, de ieșeanul Ștefan Afloroaei am auzit, ca și de Mircea Flonta, Mircea Dumitru sau Ilie Părvu. Deci se poate. Dar într-o instituție în care e membru post-mortem (slavă Domnului!) Constantin Noica, nu e nelegitim să vrei mai mult ecou profesional din partea unui „coleg“ ca Tudorel Dima, devenit, fie și indirect, egal în rang cu Noica. Mă bucur că Ileana Mălăncioiu e membră a Academiei. Dar poate îmi explică dnii Theodorescu și Haiduc de ce Ana Blandiana nu e. Și dacă Academia e și o instituție pentru grădinărirea limbii și culturii române, unde sînt Șerban Foarță, Gabriela Adameșteanu, Mircea Ivănescu, Nicolae Balotă, Emil Brumaru, Livius Ciocârlie, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Paul Cornea? Și alții! Fie la „titulari“ și „corespondenți“, fie, cînd e cazul, la „post-mortem“. Dintre cei din străinătate, unde sînt Norman Manea, Herta Müller, Toma Pavel? Eu, unul, nu pricep! Mi se pare meritată „academizarea“ lui Sorin Dumitrescu sau a lui Mircia Dumitrescu. Dar de ce nu și Vladimir Șetran? Sau Ilfoveanu? Sau Câlția? Și, mai ales, de ce nu, cu titlu „post-mortem“, Horia Bernea, Ion Bițan, Paul Neagu, Ion Nicodim, Vasile Gorduz? Nu sînt cam prea mulți cei care – Theodorescu dixit – „nu merită“? Sîntem, s-ar zice, o cultură de marginali și mediocri, de vreme ce singura ei recoltă reprezentativă e cea, nemilos selectivă, din aula Academiei.

E drept, sînt destui care, negăsind un loc liber în Academia propriu-zisă sau nemulțumiți să fie academicienii unei singure academii, au inventat și altele și, cînd s-a putut, s-au înscris în toate. Avem și o misterioasă Academie de Științe ale Securității Naționale (cu figura fondatoare a marelui Gabriel Oprea) și avem și Academia Oamenilor de Știință din România (150 de membri titulari), în faldurile căreia își împart „meritele“ științifice Ecaterina Andronescu și Theodor Meleșcanu, Ion Iliescu, Ion Cristoiu și, last but not least, inconturnabilul Răzvan Theodorescu. Ce pot pentru ca să mai spun? Vivat Academia! Dar încă o dată – și definitiv – fără mine!