Rămăsesem datoare cu restul ceremoniilor de absolvire ale copilului meu. Un fel de istorie a riturilor de trecere. Căci ceremoniile astea sînt rituri de trecere, fără îndoială.

Ceremoniile mele, pe de altă parte, au fost mereu aproape complet lipsite de ritual. Mi le doream, pe fiecare, dar, în același timp, mă temeam de ridicolul lor. Plus că vremurile în care s-au petrecut erau de așa natură încît nu le puteai organiza prea grandomanic: de la absolvirea clasei întîi la a clasei a IV-a, a VIII-a, a XII-a și a facultății, toate se desfășurau cumva molcom, măsurat, în spiritul unei epoci nu prea permisive. Nu zic, erau și pe atunci chefuri monstru, cu palincă, țuică, vodcă, șprițuri și alte cele. Dar parcă nu de anvergura unora de acum, cu acces la mai multe substanțe și deschidere, să zicem, infinită de moravuri.

Asta era, pe undeva, și bine. Ni se impuneau niște limite, lucru cu care, desigur, atunci nu eram de acord. Voiam libertate „absolută“. Dar, vrînd-nevrînd, am crescut într-o lume destul de cenușie și mică, în care am învățat să ne mulțumim cu puțin, căci n am avut încotro. Nu aduc nici un fel de apologie lumii ăsteia, ar fi fost mult mai „tare“ din partea noastră să ne fi putut abține de la excese cînd ni s-ar fi oferit totul, nu așa, strînși cu ușa. Și, totuși, asta a fost.

Clasa întîi am absolvit-o cu o mină melancolic-fericită (cel puțin așa spun pozele), tunsă băiețește și fără coroniță (din cauza unui 9 la sport sau la muzică, pe cînd jumătate din clasă cam avea 10 pe linie). Doza de melancolie se datora unei operații de torticolis, înainte de clasa întîi, în urma căreia trebuise să port un ghips vreo lună. În mod ciudat, perioada nu-mi displăcuse: toți se purtaseră cu mine mai frumos decît de obicei, învățasem să joc tabinet cu bunica mea și cu mama nașei mele, care veneau toată ziua pe la mine, și citisem mult. Se instaurase, în urma perioadei ăsteia, o fericire calmă, nu din cea efervescentă.

Absolvirea clasei a IV-a cred că a fost fix în parametrii momentului: stropul de melancolie se volatilizase, mă adaptasem clasei și colegilor, luasem coroniță, aveam prieteni. La sfîrșitul clasei a -VIII-a se făceau poze în parc și aveam banchet. Deja accentul se mutase pe idile, cu cine facem pozele și cu cine și cum dansăm la banchet etc. Eu îmi aduc aminte mai bine petrecerea de după banchet, la unul dintre colegi acasă, în care am serbat totul mai firesc, fără alcool însă (cel puțin fetele) și tot cu rochii și fuste adaptate de pe la mame ori luate de la ceea ce atunci se numea Fondul Plastic.

Cînd a absolvit copilul meu, prin 2010, deja totul era diferit. Grandomania, mai curînd a părinților și profesorilor, pusese deja stăpînire pe toți și toate. Banchetul trebuia făcut la un restaurant scump, pe la Șosea, iar copiii trebuiau (unde sta scris?) să poarte haine de firmă, de seară, peste vîrsta lor și, oricum, peste posibilitățile noastre financiare. Îmi aduc aminte cît am alergat cu odrasla noastră ca să-i luăm un costum bleu ca cerul, în care arăta simpatic, doar puțin nelalocul lui și foarte emoționat. Fetele, în schimb, colegele lui, credeau și știau că dress code-ul oficial era așa: rochii lungi, de super-firmă, pantofi cu toc și fețe machiate ca niște măști. Arătau ca niște copii deghizați în adulți, precum într-un film pe care l-am văzut, demult, la Zilele filmului britanic din Bucureștiul comunist, Bugsy Malone (Alan Parker, 1976) ori precum fetițele de la concursul de frumusețe din Little Miss Sunshine (Jonathan Dayton, Valerie Faris, 2006). Mă rog, ca și în cazul absolvirii mele, adevărata petrecere a copilului meu și a colegilor lui a fost atunci cînd au plecat cu barca în Herăstrău, iar în urma lor, pe lac, a rămas plutind o sticlă de vodcă cu ceva lichid încă în ea, pe care a surprins-o o mamă vigilentă.

Banchetul de final de a XII-a, în ce mă privește, a fost cel mai puțin spectaculos. Terminam o clasă de fete și, oricît de mult mi-ar fi plăcut muzica lui Smokie care s-a tot repetat, și oricît m-aș fi crezut cînd Alice, cînd Sally, din Living Next Door to Alice, și oricît de cute ar fi fost ținuta mea de atunci, nimic nu putea suplini faptul că aveam doar cinci băieți în clasă. Dintre care cel care îmi plăcea mie era favoritul majorității colegelor mele și, deja, prietenul (în sens de boyfriend) uneia. În cazul băiatului meu, țin minte că, la sfîrșit de a XII-a avea părul albastru și era ceva mai bine în pielea lui decît într-a VIII-a, la fel cum colegele lui erau mai în largul lor în rochii lungi și pe tocuri. Petrecerea s-a ținut, desigur, într-un club, în care, slavă Domnului, părinții n-au mai intrat.

Între timp, a venit și ceremonia de absolvire a facultății. Mi se pare incredibil că am ajuns pînă aici, că puștiul întîi în costum albastru, apoi cu părul albastru a ajuns, cum se spunea pe vremuri, aproape titrat. Dar despre asta cu altă ocazie.