Un fascisme roumain: histoire de la Garde de Fer este titlul cărţii istoricului francez Traian Sandu, apărută în Franţa, în 2014. Chiar dacă el figurează ca subtitlu în traducerea Simonei Modreanu în română (Editura Cartier, 2019), calificativul de „fascism“ riscă să-i ia din scurt pe cititorii Istoriei Gărzii de Fier: un fascism românesc, care au tendinţa să privească şi să evalueze legionarismul pornind de la actele de bravură ale adepţilor lui contra regimului comunist impus în România de sovietici şi concentrîndu-se pe persecuţiile la care ei au fost supuşi. Născut în România în 1967, de unde a plecat la vîrsta de 10 ani, autorul reconstituie „la rece“ ideologia mortiferă şi formele de teroare şi contrateroare apărute de-a lungul celor doisprezece ani care au precedat eliminarea politică a Legiunii de către Antonescu în ianuarie 1941. El recurge metodic la arhivele Direcției Generale a Poliției din perioada 1927-1941, accesibile numai după 1990; cele ale Legiunii fuseseră în bună parte distruse. Traian Sandu face apel, de asemenea, la diverse metode recente de analiză critică a fascismului european fără însă să aducă o explicație întotdeauna convingătoare a originalității doctrinei legionare şi a dinamicii în care ea s-a înscris. Apariţia cărţii în România nu prezintă mai puţin avantajul de a scurtcircuita eficient percepţia curentă a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, percepţie deformată de pasiunile generate de concurenţa memorială privind victimele fascismului şi ale comunismului.
Interesant de relevat mi se pare, spre exemplu, felul în care Traian Sandu prezintă şi încearcă să explice participarea aromânilor proaspăt colonizaţi în Cadrilater la fenomenul legionar. Mai degrabă decît în postura de super-români care le-a fost atribuită şi pe care unii dintre ei şi-au revendicat-o, ei apar mai ales ca membri ai unei minorităţi uşor de identificat, dar greu de categorisit. Tentativa de asasinat împotriva subsecretarului de stat de la Interne, Constantin Angelescu, de către „patru studenți de origină aromână“ în iulie 1930 constituie momentul inaugural al acestei participări. Ea este prezentată ca un act „antiregim“ determinat de reforma proprietății funciare în Dobrogea Nouă, care îi dezavantaja pe coloniştii aromâni, deci fără legătură cu climatul antisemit instrumentalizat cu atîta succes de Legiune în acea vreme. La început, Codreanu a evitat contactul cu Gheor-ghe Beza, care trăsese în Angelescu, suspectîndu-l că e un agent provocator. După atentat însă, el a refuzat să-l condamne şi a propus chiar să-i ia apărarea în procesul care a avut loc anul următor. Pentru acest motiv, ministrul de Interne, Vaida-Voevod, l-a arestat pe Codreanu şi pe alți şapte aromâni care protestaseră contra reformei lui Angelescu. Printre ei se număra Constantin Papanace, viitorul subsecretar de stat la Finanțe în guvernul legionar, calificat de Traian Sandu drept reprezentant al „minorității aromâne“, Ion Caranica, care împreună cu un alt aromân va participa la asasinarea prim-ministrului I.G. Duca în decembrie 1933, şi viitorul casier central al Gărzii de Fier, Sterie Ciumetti, asasinat în 1938, „victimă [la rîndul lui] a represiunii arbitrare exercitate contra legionarilor“. Acest episod a jucat un rol-cheie în adeziunea multor tineri aromâni la Legiune şi în relaţia „privilegată“ dintre Codreanu şi aromâni.
Situaţia tensionată din Cadrilater şi faptul că aromânii proveneau dintr-o „minoritate nemulţumită“ sînt cei doi factori care par a fi jucat un rol considerabil în adeziunea lor la legionarism. „Populația română, colonişti, comercianți şi funcționari, îi acuză pe față pe coloniştii macedoneni ca autori morali ai atentatului, calificîndu-i drept ingrați față de toate avantajele de care au beneficiat din partea Partidului Liberal; căci sub guvernele trecute liberale, li s-a permis intrarea în țară şi au fost îmbrățişați cu toată căldura, oferindu-li-se pămînt, slujbe la stat, județ şi comună. Față de atîta ingratitudine, nu merită decît să să fie aruncați în mare sau a se lua măsuri contra lor“, consemna autorul raportului Jandarmeriei referitor la riscul de „agitații“ în Dobrogea în urma atentatului contra lui Duca. „Succesul Legiunii printre aromâni (macedoromâni), această minoritate românofonă pradă persecuțiilor în țările balcanice, şi mai ales în Grecia, se datora nemulțumirii legate de modalitățile colonizării ei în Dobrogea. Acest succes s-a manifestat prin formarea unei adevărate entități macedoromâne în sînul Legiunii. Cele două caracteristici cunoscute erau o anumită prosperitate legată de lunga tradiție a diasporei negustoreşti bogată în rețele transnaționale, ca şi o anumită brutalitate moştenită din tradiția răzbunărilor clanice“, conchide Traian Sandu. Am putea preciza că, în multe cazuri, tinerii aromâni implicaţi în activităţile Legiunii, născuţi în Grecia, Bulgaria sau Albania, aparţineau primei generaţii care vorbea fluent limba română.
Deseori spectaculoasă pe plan naţional, prezenţa aromânilor în rîndul legionarilor este greu de cuantificat. Ea a alimentat exagerări de tot felul şi a dat loc la generalizări abuzive. De altfel, chiar şi în rîndul coloniştilor macedoneni, influenţa politică efectivă a Legiunii era limitată, cum arată slabele rezultate ale Legiunii la alegerile din 1937 în Durostor şi Caliacra.
Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul volumului Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).
