De mai bine de două luni,  centrul Chi­şi­năului este ocupat de corturi. De mai bine de două luni, în Chi­şinău sînt proteste. Dispariţia unui mi­li­ard de dolari din băncile moldoveneşti a scos oamenii în stradă. Vreo 400 de corturi în faţa Guvernului, vreo 400 în faţa Parlamentului.

Orăşelul Demnităţii vs Orăşelul Socialiştilor

La Guvern, s-a creat Orăşelul Demnităţii. Aşa i-au spus protestatarii. Sub sigla Dreptate şi Adevăr, au arborat steagul Moldovei, dar şi steagul Uniunii Europene, iar din boxe se aude uneori Voltaj, cu „Vreau o ţară ca afară“. Ca orice oraş, Orăşelul Demnităţii are viaţa lui. La prînz, în fiecare zi, are loc o conferinţă de presă pe scena din Piaţa Marii Adunări Naţionale. S-a improvizat o cantină, unde protestatarii iau masa de trei ori pe zi. Seara, precum homleşii din oraşele americane, se strîng în jurul unui butoi din tablă în care arde focul şi pun ţara la cale.

Orăşelul trăieşte din donaţii. Are veteranul lui, un domn de 85 de ani, care-şi face veacul în piaţă, în cortul cu numărul 200. Doi tineri protestatari s-au căsătorit în piaţă şi au încins o horă printre corturi. Alţii şi-au sărbătorit ziua de naştere aici.

Mă plimb nestingherită printre corturi şi stau de vorbă cu cine vreau. Oamenii spun că s-au săturat de cei care conduc şi care fură ţara. Vor o şansă. În Ucraina, pe Maidan, au stat luni de zile. „O să stăm şi noi!“

Cîteva sute de metri mai încolo, în faţa Parlamentului – Orăşelul Socialiştilor, cum îl numesc ceilalţi protestatari. Şi aici e steagul Moldovei, dar şi cel roşu, cu secera şi ciocanul. Multe mesaje sînt scrise în limba rusă, iar fiecare intrare în orăşel e păzită de bărbaţi care au în mînă staţii de emisie-recepţie. Unul dintre ei îmi taie calea şi mă abordează în ruseşte. Nu sînt binevenită. Mergeţi dvs. pe partea cealaltă!

Ce au în comun cele două orăşele e faptul că locuitorii amîndurora strigă „Hoţii la puşcărie!“. Numai că, pentru fiecare în parte, hoţii sînt ceilalţi.

Cînd am ajuns la Chişinău, Moldova avea un guvern. Guvernul Streleţ. Cînd am plecat, nu mai avea guvern. O moţiune de cenzură iniţiată de socialişti a trecut, după ce şi-au dat mîna socialiştii, comuniştii şi democraţii. Aşa că Republica Moldova a rămas pentru a treia oară în acest an fără guvern. Nimeni nu ştie cine ar veni în loc. Oricine ar fi, însă – îmi spun oamenii pe care i-am întîlnit –, nu va fi bine. După devalizarea băncilor cu un miliard de dolari, leul moldovenesc s‑a devalorizat. A crescut, aşadar, inflaţia, au crescut şi urmează să mai crească preţurile (în special la gaze şi lumină), acordul cu FMI e îngheţat şi se vorbeşte tot mai mult despre o posibilă intrare în incapacitate de plată.

Pentru unii pare surprinzător în tot a­cest context că singurul care a sărit în spri­jinul guvernului de la Chișinău acuzat de corupție și de implicare în devali­za­rea băncilor a fost guvernul de la Bu­cu­rești, care a acordat țării vecine – sărăcită singură prin corupție – un împrumut de 150 de milioane de euro. Președintele Klaus Iohannis a trimis, însă, spre Parla­ment legea privind ratificarea acestui îm­prumut, tocmai pentru că – citez – nu este oportun, atîta vreme cît nu există cer­titudinea că în țara vecină se continuă reformele. 

Speranţa Moldovei –  tînăra Maia Sandu, şcolită la Harvard

Moldovenii nu au prea multe speranţe. Văd cam patru căi pe care ar putea să meargă ţara: unirea cu România (delicată), integrarea în UE (îndepărtată), apropierea de Rusia (posibilă) sau salvarea din interior (probabilă – cel puţin în viitorul apropiat).

Una dintre puţinele speranţe este legată, însă, de o tînără de 43 de ani, care a studiat la Harvard. E vorba de fostul ministru al Educaţiei între iulie 2012 şi iulie 2015. Mulţi dintre oamenii cu care am vorbit mi-au spus: Maia Sandu. E singura care nu e coruptă şi care a încercat să facă ceva atîta timp cît a fost ministru.

În urmă cu ceva vreme i s-a propus să fie premier. Maia Sandu nu a acceptat. A pus cîteva condiţii, dar pînă la urmă s-a renunţat la varianta cu Maia Sandu premier. Acum se zvoneşte că i se va propune să conducă PLDM – un partid care şi‑a pierdut credibilitatea.

În realitate, Maia Sandu a făcut un pas în spate. Stă, observă, analizează. I-am propus să ne vedem la un ceai. Vreau să vă cunosc – i-am transmis. Vreau să cunosc omul în care mulţi moldoveni au încredere. Aşa că, înainte cu o oră de plecarea trenului meu, ne-am văzut într-una din cafenelele cochete din centrul Chişinăului. Nu a întîrziat nici un minut. O persoană plăcută, delicată – prea delicată, ar spune unii –, realistă şi rezervată. O flatează încrederea care i se acordă, dar ştie că totul se poate întoarce împotriva ei. A mai păţit-o cînd era ministru al Educaţiei şi cînd oamenii aşteptau minuni peste noapte.

Ştie că propunerea pentru şefia Guvernului a fost doar de conjunctură şi că ar fi fost folosită ca paravan credibil pentru instituţiile internaţionale şi că un posibil guvern Maia Sandu nu ar fi avut viaţă lungă. Ştie că are nevoie de un partid pentru a ieşi din nou în faţă, dar e conştientă că nu poate scoate din mînecă un partid nou, fără fonduri, în condiţiile în care cei care conduc acum ţara sau partidele au bani şi presă.

Însă îi e greu să nu aibă şi ea o speranţă pentru Moldova. Poate în doi ani nu s-or întîmpla minuni – îmi spune –, dar peste zece ani s-ar putea, îmi place să cred că există suficient interes civic în această ţară pentru a pune presiune pe guvernare. Şi îmi place să cred că moldovenii or să înţeleagă că o guvernare de stîn­ga nu e o soluţie.

Iar dacă crearea unui partid nou pare o misiune imposibilă acum, încearcă să pună pe picioare un ONG care – spune Maia Sandu – ar putea să aibă un rol în tot procesul acesta de cerere a unei guvernări mai bune, să ajute la transmiterea unor mesaje importante către cetăţeni, ca să înţelegem mai bine ce se în­tîm­plă. Cred, însă, în continuare, că educaţia are un rol important. Şi justiţia, şi lupta împotriva corupţiei. Dar de la educaţie trebuie să începem.

Cît priveşte corupţia, lupta se dă… în troleibuze, unde sînt lipite afişe pe care scrie: „Nu returnaţi biletul taxatoarei. Acesta este un act ilegal“.

Asta este, de fapt, o glumă proastă, într-o ţară în care dispar miliarde.

Oraşul galben şi mîncarea de la Gălbenuş

Aş putea să spun că, pentru mine, Chişinăul e un oraş… galben. De vreo cinci ani îl vizitez doar toamna. Nicăieri n-am văzut atîtea frunze îngălbenite. Unele acoperă trotuarele şi casele, altele sînt strînse la colţ de stradă, într-un morman mare, care stă acolo zile în şir, pînă cînd se porneşte un vînticel şi le împrăştie iar.

Chişinăul – spun unii – ar fi, de fapt, ca un parc mai mare. Fiecare stradă e străjuită de copaci. Poate copacii nepotriviţi. Rădăcinile unora au crescut cît nimeni nu se aştepta, au spart asfaltul şi au ieşit la suprafaţă ca braţele unei caracatiţe. Aşa că nu e trotuar pe care să nu te împiedici de rădăcinile crescute-n afară.

În parcul acesta mare, care e Chişinăul, se află mai multe parcuri mai mici, iar unele dintre ele ar putea să concureze fără probleme cu parcurile cunoscute ale Bucureştiului, dar şi ale altor oraşe europene. Dendrarium este un fel de grădină publică, unde  plăteşti la intrare o taxă modică. Poate aşa se explică faptul că parcul este îngrijit, cu mici fîntîni, alei, răsaduri de flori aliniate, lacuri cu nuferi, dar – dincolo de toate – şi lacul mare, din mijloc, şi copacii ca o mică pădure. Valea Morilor  este un alt parc important din Chişinău. Parcul a fost construit la începutul anilor ’50, în plină perioadă comunistă. I se spunea Parcul Central de Cultură şi Odihnă al Comsomolului Leninist. Aşa cum, într-un alt cartier, era Parcul orăşenesc de cultură şi odihnă Lenin, astăzi – Valea Trandafirilor.

Parcul Valea Morilor are puţin peste 100 de hectare, în jurul unui lac pe care poţi să vezi raţe şi papură, şi pescari, şi sportivi care vîslesc la caiac-canoe. Iarna, pe vremuri, aici se amenaja un patinoar. Şi tot pe vremuri exista şi un turn din care se făceau sărituri cu paraşuta. Ba chiar şi un mic tramvai, cu vagoane, care mergea în jurul lacului, şi un teatru de vară cu 5000 de locuri.

Ca să ajungi lîngă lac trebuie să cobori mai multe rînduri de trepte. Cu mare grijă, pentru că n-au mai fost reparate de mult. Cîte o placă spartă, cîte o bordură lipsă, ca într-o gură ştirbă, cîte un mesaj naţionalist pe un gard sau unul amoros pe un altul. Locul unde pare că se în­tîm­­plă ceva este Scara Cascadelor, unde se repară treptele. În rest, ai senzaţia că te plimbi printr-o pădure, în mijlocul oraşului, în mijlocul toamnei, care se dă în spectacol la fiecare pas.

Lume puţină în parc, deşi e soare şi totul pare şi mai galben. E frumos, dar e şi trist parcul Valea Morilor, aşa abandonat cum pare. La fel şi oraşul. E frumos şi trist. În ciuda faptului că e plin de lume şi de viaţă, şi el pare abandonat. Aş zice că e ca o şandrama care stă să cadă dacă e zguduită mai tare. Dar cuvîntul poate părea dur, aşa că mai bine spun că pare ca un oraş de carton. Ca o butaforie. Sînt puţine străzile din centru pe care să nu vezi case abandonate, năpădite de buruieni, aplecate într-o rînă, sprijinindu-se într-un zid, ca un bătrîn în­tr‑un baston. Pe de altă parte, sînt clădiri de o frumuseţe specială. Un rol important în felul în care arată Chişinăul îl are arhitectul rus, de origine italo-elveţiană, Alexandru Bernardazzi, care şi‑a impus stilul la peste treizeci de clădiri importante din capitala Moldovei. Una dintre ele este chiar Primăria de astăzi. Printre clădirile vechi, însă, s-au înălţat clădiri moderne, cu pereţii din sticlă. Troleibuze ruginite, rutiere (maxi-taxi) învechite, aglomeraţia incredibilă de pe unele străzi, forfota din Piaţa Centrală şi din jurul ei, limbile diferite care se vorbesc, bazarurile încropite în multe cartiere, cu corturi negre, improvizate, cu mărfuri cenuşii, cu talciocul din zona Gării (de tren – cum zic moldovenii), cu lucruri întinse cît vezi cu ochii direct pe asfalt, tot felul de mărfuri, tot felul de obiecte, de la haine vechi, pantofi vechi, un ceainic rusesc, un urs mare de pluş, căciuli ruseşti, şosete de lînă, cuie, gulere de blană, colecţii întregi de monede sau medalii, cu cerşetori mulţi, peste tot, cu ţăranii care nu mai au loc în pieţe şi şi-au pus cutiile cu poame pe la cîte un colţ de stradă, cu vînzători de basmale ruseşti, în culori vii, sau cei de Matrioşka, sau de statuete de-ale lui Lenin sau Stalin, cu muzicanţii de pe străzi – un bătrîn orb cu un acordeon, două fete şi o chitară…

Totul dă senzaţia de Babilon, în oraşul de carton. Ai zice că Dumnezeu a pus într-o găleată toate lucrurile astea, le-a amestecat bine, inclusiv limbile, oamenii, iar găleata a vărsat-o în Moldova, la Chişinău.

Aşa cum e, însă, oraşul te face să‑l îndrăgeşti. Poate prietenii pe care-i ai, oamenii pe care-i întîlneşti, poate vinul bun, mîncarea de la Gălbenuş (un lanţ de restaurant gen împinge-tava), mîncare care are gust ca la mama acasă, denumirile hazlii, diminutivele pe care le folosesc moldovenii, bomboanele Bucuria, gutuile ameţitoare, de pe tarabe, încît îi bănuieşti pe moldoveni că le-au parfumat înadins, poamele dulci, cultul pentru Ştefan cel Mare şi Sfînt (cum îi spun ei), Trenul Prieteniei (ca o butaforie şi el, din filmele cu țari), străzile perpendiculare pe care nu te rătăceşti, cu strada Mihai Eminescu colţ cu Veronica Micle,  cafenelele moderne şi cochete, cu magazine cu preţuri ca pe Calea Victoriei, Prutul, Nistrul, bisericile.

Altă Babilonie!

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de pariuri literare.

Foto: L. Nicolae