Bucureşti, oraş ostil?

Publicat în Dilema Veche nr. 736 din 29 martie – 4 aprilie 2018
Bucureşti, oraş ostil? jpeg

4 octombrie 1996: cu degetele bine încleștate pe mînerul valizei de lemn, mă prezint la poarta unității, pentru satisfacerea stagiului militar. Domnul plutonier Potîrniche, responsabil cu „acomodarea” recruților, ne descoase pe fiecare. În plutonul nostru de teriști* sînt doar doi bucureșteni, filologi amîndoi (se-ntîmplă!): Gabi și cu mine, mărunței de statură. Potîrniche se bucură: „Limbiștii ăștia doi mici! Sînteți bucureșteni șmecheri, da?! Lasă că vă dau eu sectoare! Ăla chelul la closete, ăla pletosul la porci! Vă scot eu șmecheria din cap!” Zis și făcut: toată „perioada” (prima lună de armată) eu am spălat closetele unității, iar Gabi a păzit cotețele porcilor (paranteză: unitatea noastră, ca mai toate, creștea porci cu mîncarea ce rămînea de la cazan, iar porcii trebuiau păziți zi și noapte ca să nu-i fure sătenii care obișnuiau să sară peste gard. Cu niște ani înainte, furaseră porcii cu tot cu cotețe, fusese un scandal uriaș). Fiind totuși milos, suflet de creștin, Potîrniche ne schimba sectoarele în fiecare săptămînă: păzeam eu suine, rîcîia Gabi fecale uscate. Am răzbit, alta era însă problema.

Potîrniche ca Potîrniche, că era plutonier de meserie; dar colegii noștri de pluton ne tratau la fel, drept „bucureșteni șmecheri” deși Gabi și cu mine ne nimeriserăm, nu știu cum, cei mai blegi oameni pe care și-i poate imagina cineva. Doi tocilari, doi amărîți: și mărunței, și slăbănogi, și săraci, și habarniști la bătaie, și fără rezistență la alcool. Totuși, am avut neîncetat parte de această „copită a măgarului”, adică ni s-a atribuit o anume însușire a orașului, de care noi doi eram complet lipsiți. „Șmecheria” însemna de fapt „ostilitatea tipic bucureșteană”, cel puțin eu așa o înțeleg. Ca să înțeleg mai bine (și pentru că o admir pe Svetlana Aleksievici), am adunat cîteva răspunsuri de la prieteni, cărora le dau prenumele (urmat de localitatea de proveniență și de actuala rezidență). Am o rugăminte: dacă redacția publică acest text, îi rog pe cititori să relateze pe scurt, la comentariile online, propriile experiențe. Mulțumesc!

„Am coborît din tren în Gara de Nord, în ’94, student, și cum am ieșit din gară m-a mușcat un cîine vagabond. Din spate, gospodărește: mi-a sfîșiat mușchiul mare al gambei. M-am rugat de taximetriști să mă ducă la spital, n-a vrut niciunul, pe motiv că murdăresc mașina de sînge, iar cel care m-a luat, de milă, mi-a cerut tarif triplu pînă la spitalul Colentina. Acolo am intrat în curte, am întrebat unde-i antirabicu’, portarul mi-a făcut un semn din cap, așa, dar n-a stricat o vorbă pe mine. Dau să traversez curtea spitalului, o haită de cîini mă aleargă de-a curmezișul, mai-mai să mă-nhațe și ăștia, probabil că-i stîrnise mirosul sîngelui care-mi curgea din picior. Pansat și vaccinat, m-am dus la cămin, cu repartiția-n mînă; acolo mi-au dat o cameră care n-avea nimic: nici ușă, nici ferestre, nici dulap, doar scheletul de metal al unui pat militar. Am plecat, am dormit la hotel, am dat șpagă zilele următoare, aproape toți banii mei, am reușit să obțin o cameră în alt cămin.” (Mirel, Brăila, București)

„Prima dată, dînd la o parte ideea de oraș ostil, dacă închid ochii și mă gîndesc la primele senzații de «București» îmi vine în minte familia Buzea, pe care invariabil o vizitam cînd veneam. Și este o amintire foarte plăcută... acum, dacă mă gîndesc la faptul că Bucureștiul e perceput ca oraș ostil, îți zic cîteva din amintirile care mi-au construit această imagine: era absolut de neconceput pentru mine să trec pe lîngă un om și să nu-l salut sau să nu fiu salutat; aici, ca-n orice oraș, nu se practică asta și mă durea să văd oameni indiferenți; prima dată am mers cu metroul în ’83, cînd am venit în excursie, iar un tînăr din metrou mi-a zis: «Dă-te la o parte, bă țărane, că m-ai călcat pe picior”, în mod gratuit și cu agresivitate frapantă; cînd am venit ca matur, adică la facultate, în București erau peste tot hoți de buzunare (mergeam mult cu autobuzul și ieșeau clar în evidență); ar mai fi agresivitatea în trafic resimțită cînd am început să merg cu mașina; cartierele comuniste și senzația permenentă de cenușiu. Ca să fiu corect, pot spune că am și opinii pozitive din acea perioadă, dar despre asta cu altă ocazie.” (Costică, Gura Teghii, București)

„Mihai, m-ai pus pe gînduri cu această problemă... am tot stat să mă gîndesc dacă eu am simțit Bucureștiul ostil... iar răspunsul e complicat. Am venit la 18 ani, la facultate, însă am stat la cămin, deci cu mulți alții ca mine. Într-adevăr, la școală, exista un grup separat al bucureștenilor, dar erau în minoritate. Am simțit poate un oraș ostil, atunci cînd am căutat de muncă. Nu aveam cunoștințe, nu aveam prieteni bucureșteni care să mă recomande și astfel, mi-a fost destul de greu prima dată. Condusul mi s-a părut o problemă dacă aveai numere de provincie: din prima primeam claxoane, chiar dacă nu greșeam cu nimic, ci poate doar mergeam mai încet. Altfel, în cîmpul muncii, pe oriunde am lucrat, colegii erau în majoritate provinciali ca mine, deci nu exista nici o animozitate. Și trebuie să recunosc că-n afară de Amalia nu am altă prietenă din București. Însă dacă mă iau după al meu soț, bucureștean, localnicii sînt foarte porniți împotriva provincialilor. Au aglomerat orașul, sînt necivilizați, needucați... și lista poate continua. Eu sînt excepția, desigur! Și aici la Praga, la ceva distanță, să vezi discuții! Bucureștenii sînt înfumurați, cei din provincie sînt niște țărani! Incontestabil însă, provincialii au luptat mai mult pentru poziția lor în București și au învățat mai repede să se descurce pe cont propriu, nefiind lîngă părinți. Cam atît am avut de zis.” (Andreea, Brăila, Praga)

„Știu că Bucureștiul nu mi-a fost simpatic încă de la început, dar am preferat varianta asta. Am venit aici pentru facultate; am dat examen, m-am suit în metrou și m-am dus spre gară. Metrou prost, care pleca de la Eroilor și-a ajuns la Politehnica. În timpul ăsta am întrebat oamenii și-am încercat să aflu drumul spre gară. Știu că-s mai ghinionist de fel, c-am prins taman un tren care mergea în altă direcție, că vagonul în care m-am suit era fără difuzoare... pînă la urmă am ajuns la fix, cît să cumpăr alt bilet, pentru trenul de după. Veneam din Constanța, un oraș tare frumos, liniștit. Mi-a luat ani buni pînă să mă obișnuiesc cu aerul din capitală și cu zgomotul. Cît eram în facultate aveam abonament gratuit pe suprafață, mergeam fără griji peste tot; n-am găsit nicăieri un loc în care să pot spune că-mi aud gîndurile. Herăstrăul e mare, dar n-are colțișoare ascunse; în spatele blocurilor sunt mai multe țipete decît mi-am putut imagina, iar de zonele centrale mă apropiam cu greu. Nici în zona care e acum rezervație naturală n-am reușit să găsesc un loc în care să pot zice că nu aud mașinile. Ziceam c-am venit pentru facultate. Am intrat cu bursă. Nu se dădea cămin din primul an că nu erau locuri, dar eu am primit loc, c-aveam medie mare. Mi-au dat repartizare în Poligrafie. Am fost, am luat camera în primire și-am fugit de-acolo. Era o cameră lux, pentru că avea două rafturi din opt posibile. N-avea ușă, n-avea saltele, patul era mai mult un cadru metalic, n-avea ramele ferestrelor, nu mai zic de zugraveală, apă sau căldură. Am găsit apoi un cămin de liceeni, cămin separat de băieți față de cel de fete, ușa încuiată la ora 22, obligatoriu plăteai cartela de masă, care era cam cît toată bursa. M-am descurcat, că eram printre puținii care se trezeau dimineața, și aveam cîteva cartele la mine; seara erau porțiile mai mici, ca să plece doamnele cu sacoșe mai mari. Lista ar putea continua mult și bine. Însă am realizat cu timpul că orașul în sine n-are nici o vină, puteam să plec oricînd acasă, adică să renunț. Nu la oraș, nu la facultate, ci la provocări. Nu s-a întîmplat. Au trecut ani și-am ajuns să văd multe orașe, multe țări. Am aflat că nu există loc în care curge lapte și miere. M-am confruntat cu exact aceleași provocări doar că la o scară mult mai mare. Nici acum nu e tîrziu să-nvîrt globul și să aleg orice oraș de pe lume, dar azi nici măcar Constanța nu mai e ce era odată. Cred că ostilitatea nu-i a Bucureștiului. Este ostilitatea oamenilor care sunt într-o poziție și care-i privesc de sus pe toți ceilalți care vor să ajungă ca ei sau mai sus. Este despre rezistența omului de a face progrese. Bucureștiul e-un oraș mare, încă dorit de destul de mulți. Se califică pentru apelativul de ostil. Însă la fel de bine am vorbit cu români care au muncit corect în Italia și-apoi au simțit ostilitatea localnicilor pentru că erau o amenințare ca număr. Am găsit în Bristol oameni care nu voiau să vorbească cu mine, din principiu. Am găsit în Seattle oameni care nu mă lăsau să mă abat de la un drum desenat pe mochetă. Am găsit în Kuala Lumpur oameni cu care am bătut palma și care apoi m-au anunțat în ceasul al 12-lea că renunță la înțelegere. M-ai provocat să-mi aduc aminte de întîmplările neplăcute, însă ele-s doar o față a monedei. Fără cealaltă față – aia veselă – n-am fi ajuns să discutăm azi.” (Cristian, Constanța, București)

„Întrebare cu răspuns închis, chiar am uitat că așa îi zice. În chineză astea sînt propoziții cu «ma»  în coadă... apăi o lume nouă poate părea ostilă, vorba celor de la The Doors: «People are strange when you’re a stranger, faces look ugly when you’re alone»... OK, îți răspund, dar cred c-o să te dezamăgesc profund: eu am simțit că orașul m-a primit cu brațele deschise. A fost dragoste din prima, mai ales că fusesem avertizată ce nasol e să trăiești printre mitici. Nope. A fost extraordinar. Eu am venit după facultate, împinsă de mama, că-n Sibiu n-aveam șanse să găsesc serviciu decent fără pile («guanxi», în chineză), ai mei n-aveau așa ceva deci soră-mea și cu mine am fost făcute pachet și trimise în București. Aici am nimerit într-una dintre primele corporații de la mijlocul anilor ’90 unde toți eram cam de aceeași vîrstă și eram din toate colțurile țării. Dacă nu veneam în București habar n-aș fi avut ce oameni faini sînt și prin alte zone, oameni tare simpatici și foarte deschiși. Nici urmă de ostilitate, din contra. În Sibiu am cunoscut oameni care trăiau de 20 de ani acolo și erau în continuare priviți ca olteni... în București nu am văzut chestia asta. Și chiar dacă eram priviți ca olteni sau ardeleni era o chestie pur geografică, nu implica ostilitate. Bucureștiul mi-a deschis apetitul pentru orașe mari, pline de energie, de-aia am ajuns într-un oraș cu 25 de milioane de locuitori. Orașele mari sînt îngăduitoare cu veneticii, îi acceptă mai ușor decît orașele mici. Părerea mea.” (Rosana, Sibiu, Shanghai)

„Tu vrei să faci bani pe seama noastră și nu dai nici măcar o chemare la bere, cum ar veni nu mai bei cu oamenii ăștia de rînd, acu’ de cînd ești celebru. Păi eu n-am prea simțit ostilitate cînd am ajuns în capitală, de unul singur în clasa a 11-a, în 1990. Era prin luna mai, înainte de mineriadă. Ba chiar mi-au plăcut oamenii, erau prietenoși și drăguți. Nu știam deloc Bucureștiul, am aterizat singur cu trenul, dar oamenii m-au ajutat să ajung unde aveam nevoie. Poate se simțea euforia de după Revoluție. În schimb am observat ostilitatea celor care voiau să profite de tine, bișnițari, taximetriști, schimbătorii de valută etc, care erau foarte mulți față de ce știam eu. Și a vînzătorilor din magazine, care se uitau urît și cu scîrbă la tine, da’ bănuiesc că la fel se comportau și cu localnicii. În facultate m-am simțit perfect, am stat în cămin, iar acolo bucureștenii erau minoritari sau nu erau deloc. Iar colegii bucureșteni nu se prea amestecau cu noi, provincialii. Se uitau cu un aer superior la noi. Dar nu toți, cu unii m-am înțeles bine. Erau chefuri în Regie, dar bucureștenii nu prea participau. La fel și ei făceau chefuri doar între ei. Sigur că m-a frapat corupția din cămine, cred că administratorul unui cămin cîștiga lejer mii de dolari în anii ’90. Din partea asta nici o ostilitate, dacă dădeai bani făceai multe. Ostilitate din partea localnicilor se resimte din cînd în cînd acum, dar nu din partea celor care sunt bucureșteni, ci din partea celor care au ajuns aici din Pantelimon sau Adunații Copăceni, se uită la tine de sus, tu, provincialul. Mulți nu-și dau seama că încă miros a vacă și a oaie, ei, marii orășeni ce sînt. Un soi de ostilitate percepută de-a lungul vremii ar fi grija localnicilor de a nu se amesteca cu noii veniți și de-a păstra o anumită distanță. Dar probabil că asta este valabilă în orice oraș mai măricel. Adică cum ar veni, discutăm, bem bere, rîdem, glumim, apoi fiecare la casa lui. Unii nici măcar la bere nu vor să mai iasă cu tine...” (Cristian, Reghin, București)

„Am venit în ’93. Nu am simțit ostilitate atunci. L-am simțit ostil, însă, după anii studenției, cînd treaba devenea serioasă. Dar nu taximetriștii sau cîinii vagabonzi m-au supărat, ci șmecheria. Iar șmecheria este mama tuturor ostilităților. Altfel, la București se rîde ca nicăieri altundeva. Și nu mă refer la rîsul prostesc, de mahala, știi tu ce vreau să spun; altfel, Mihai, nu cred că eu sînt «martorul»  ce-ți trebuie; orașul nu mi se părea nici așa, nici altminteri, vorba ceea. Mă uitam la clădiri, umblam mult pe jos. Lumea îmi plăcea, mi se părea că oamenii au stil și că se pot face și trăi multe. Multe de-ale mele, cărți, teatru, muzică, preocupări mari, părea că poți duce o viață de intelectual, veleitar sau nu. Orașul în sine era Capitala. Nu se putea gîndi în termeni de ostilitate, ospitalitate, facilitate, dificultate. București însemna mai mult decît eventualele inconveniente pe care le puteai întîlni, astea făceau parte din viața oricărui oraș mare, nu vedeam nimic rău sau bun în așa ceva. Îmi plăceau clădirile, aerul caselor vechi, bibliotecile particulare, plimbările lungi, reveriile... ergo, mărturia mea nu are valoare, fiind prea sentimentală.” (Andrei, Focșani, București)

* TR, adică Termen Redus. Absolvenții de facultate făceau numai șase luni de serviciu militar. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: Ema Cojocaru

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.