Calvarul, gen literar şi existenţial
Trecem adesea pe lîngă semeni și evenimente, cu o vinovată indiferență. Tot mai rari sînt cei atenți la ecourile stîrnite de vîrtejul cotidian. Și mai rari sînt cei care participă, iau atitudine, au o prezență activă. Din păcate, nu fac parte dintre aceștia. Contemplația – „zgîială“ îi zice Witold Gombrowicz –, nici asta întreagă, face parte din gena mea. Îmi lipsește impulsul declanșator al implicării, rar și atenuat îl am doar pe cel al constatării.
Admir, în schimb, deschiderea altora, anonimi sau celebrități. Cînd un prieten îl interoga pe Voltaire despre meticulozitatea descrierii rugurilor în timpul Inchiziției și de implicarea lui în cazul Jean Calas – cel trecut prin supliciul roții – , răspunsul a venit simplu și firesc: „Pentru că sînt om!“
Prin ani, bîntuit de un sentiment de vinovăție, afli lucruri uimitoare despre un semen care ți-a fost contemporan și cu care, poate, ți-ai încrucișat cîndva pașii. E cazul celui pomenit mai jos.
Am auzit tîrziu de I.D. Sîrbu. Numele lui l-am văzut pentru prima dată pe un afiş de teatru. Nu îmi mai aduc aminte despre ce piesă era vorba, dar, ajuns acasă, curios din fire, am deschis un dicţionar al scriitorilor români. Nu figura în această breaslă. Cortina tăcerii ţesută în jurul lui interzicea privirile indiscrete, cît despre culise, nici vorbă!
Literatura de sertar dată la iveală după 1989 l-a propulsat pe autorul aproape anonim înainte de această dată, în elita scriitorilor români. O scriitură de mare rafinament, un artizan al limbii, risipă de erudiţie (poliglot, pe deasupra), meandre filozofice sclipitoare (pregătea un doctorat în filozofie, la Lucian Blaga), o sinceritate a mărturisirii cum rar găsești la alți mînuitori ai condeiului, iată numai cîteva dintre motivele care fac bucuria lecturii. Am citit tot ce am putut găsi: Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, 12 scrisori exemplare. Am citit cărţi scrise despre el (Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, de Lelia Nicolescu), articole în revistele literare, mărturii, amintiri. Peste tot sînt admirate exemplaritatea omului şi calităţile literare ale scrierilor sale. Este apreciat chiar și de Paul Goma, cel aflat în răzmeriță continuă cu membrii breslei.
I.D. Sîrbu nu a avut parte de marginalizare. El a sărit această etapă, fiind, direct, martirizat. Un caz aparte, dacă nu unic, în „hagiografia“ culturală a ţării. „Am fost, în 1947, cel mai tînăr conferenţiar universitar din ţară, ca în 1964, să ajung cel mai bătrîn vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.“ Borne dramatice îi marchează existenţa: comunist ilegalist („mi-am prostituat idealurile“); de trei ori trimis pe front (linia I), dat mort la Stalingrad; prizonier, evadat, rătăceşte printr-o Rusie în agonie; detenţie (Periprava, Salcia, Grindu, Gherla, şi cîte or mai fi fost); domiciliu forţat în Isarlîk-Craiova, „cea mai cumplită şi cea mai absurdă dintre puşcăriile mele“.
Conştient că îşi va pune în pericol cariera didactică – şi nu numai! –, refuză să-şi denunţe profesorii (Lucian Blaga, Liviu Rusu), prietenii (Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu), într-o vreme în care, după o asemenea „ispravă“, luai automat drumul puşcăriei. Cînd îţi însuşeşti lecţia lui Montesquieu, „Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!“, rigoarea morală devine singura călăuză în labirintul unei istorii demente. După atîtea tragice întîmplări, inevitabil, eşti răvășit de gîndul sinuciderii. Dacă, asemeni lui Panait Istrati, nu dai de un Romain Rolland care să-ţi deznoade ştreangul rece de la gît, ai în schimb norocul să găseşti o femeie – „Lizi, belalia mea cadînă“ – care, epavă cum eşti, te menţine pe linia de plutire. Aici, în acest Isarlîk cu iz balcanic, măcinat de nostalgia unei veritabile cetăți culturale – Genopolisul (Cluj) formării intelectuale –, tu, creştin fără dogmă, trăind ca „un Robinson pe o insulă a umbrelor şi a amneziei“, întîlneşti o Sfînta Vineri capabilă să te salveze. Şi, ca semn de mulţumire, poţi expedia cîteva Scrisori către bunul Dumnezeu…
Scrisul rămîne singurul leac pentru supravieţuire. Chiar dacă nu are drept de iscălitură şi publicare, scrie pentru sertar. Ambiţiile sînt mari – „Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris, vreau să scriu ce nu s-a scris!“ –, realizările pe măsură. Într-o chilie din această „raia alutană“, inadecvată structurii sufleteşti a ardeleanului, un „ermit“ îşi scrie cele mai bune cărţi. Material strîmtorat, măcinat de boală, de indiferenţa prietenilor şi a contemporanilor, „solitar şi decrepit“, îşi continuă obositorul travaliu. Mîna tremurîndă scrie tot mai greu. Începe să dicteze, dar, vai, uleiul din candelă este pe sfîrşite. Corbi negri dau tîrcoale chiliei. Draconicul pendul ce măsura timpul cetăţii s-a oprit. Era 17 septembrie 1989.
Epitaful ne îmbracă în roba judecătorului: „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!“ Cîteva luni dacă mai trăia, s-ar fi bucurat de roadele „sertarului“, vindecîndu-se de „melancolia amurgului fără fruct“. Cine știe, poate pe acolo pe unde îl poartă pașii, reverberațiile acestei recunoașteri tîrzii să-l ajungă din urmă.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
