Cavalerism contemporan  Într-o împrejurare oarecare, Ionescu şi Popescu vorbesc despre relaţia de amiciţie între doi prieteni comuni, relaţie care, după mai bine de zece ani, se terminase înfiorător de urît. Cu acuze incredibile de ambele părţi, cu dezvăluiri jenante, fix ca în cazul unui divorţ. Ionescu spune că unul dintre cei doi prieteni în cauză – să-i zicem domnul X – a dat dovadă de toate ticăloşiile pe care i le-a pus în cîrcă celălalt amic – să-i zicem domnul Y. Ionescu a fost prieten şi cu X, şi cu Y. Acum, că s-a pus problema alegerii, e clar că-l preferă pe Y. Iar X, cu care a călătorit, a mîncat, a băut, a povestit şi a petrecut mult timp atîta amar de vreme, a devenit, la vremea alegerii, un ticălos fără limite. Popescu, mai moderat, s-a mirat de vehemenţa amicului Ionescu. „Păi, cum, i-a zis, dacă ştiai cît de nenorocit e X ăsta, cum ai putut să-i fii prieten atîta timp?“ „Eee, mai mult pentru amicul Y, la care ţin“, a venit răspunsul. Părea oricum că s-au spus chestiuni iremediabile. Că discuţia a încheiat un capitol întreg al unor relaţii puse pe temeiuri instabile. Numai că, peste cîtva timp, amicii comuni ai lui Ionescu şi Popescu s-au împăcat. X şi cu Y au redevenit prietenii de nedespărţit care apăreau împreună la toate întîlnirile grupului. Popescu, moderatul, s-a uitat în ochii lui Ionescu, cel care se declarase definitiv anti-X. Nici o tresărire. Omul se comporta absolut ca întotdeauna. Prietenos, amabil, glumeţ. X devenise din nou frecventabil iar acrobatica răsucire mentală a lui Ionescu l-a lăsat pe bietul Popescu mut de uimire. Omul s-a retras treptat din grup pînă la dispariţia totală. Mai apoi a aflat, prin intermediul unor cunoştinte comune, că a fost calificat drept „fiţos“ şi cu „două feţe“.  Autorul categorisirilor, clişeistic, era domnul Ionescu.

Altcineva ajunge un personaj de succes. Prin puterile lui, cu trudă, cu maniacă perseverenţă, cu uimitoare seriozitate. Recompensat cu recunoaştere publică pentru străduinţele sale, e în zodia bună a propriei existenţe. Se foloseşte de prilej să ajute cît poate de mult. E lăudat şi iubit de toată lumea. Prin împrejurări străine de voinţa sa, personajul nostru cade secerat de acuzaţii publice nefondate şi nedovedite.  Cam jumătate dintre foştii admiratori şi bună parte din masa tăcută care nu avusese nimic a comenta despre el descoperă brusc că e un profitor, un încuiat, un arivist, un duşman al progresului, un ţigan, un turc, un chinez.

Un altul se trezeşte şi el să pună cîteva întrebări decente şi de bun-simţ despre o chestiune arzătoare aflată de lungă vreme în dezbatere publică. Întrebările păreau a fi incomode pentru susţinătorii proiectului în chestiune. Primeşte urgent în cap găleţi de zoaie, sfaturi scrîşnite care îl trimit să se mai documenteze, apelative de genul „băieţaş“ sau, după caz, „fătucă“. Vehemenţa reacţiilor îl sperie, literalmente; omul se retrage şi-şi vede de altele, ale lui.

Într-o companie cineva are o idee bună. Cu ideea asta – care nu costă bani, ci presupune un pic mai multă atenţie şi o reglare fină a unor mecanisme deja existente – ar scăpa angajaţii de mulţi paşi intermediari inutili, ar uşura deciziile şi ar băga mai mulţi bani în întreprindere. E uşuit de colegi şi pîrît la conducere că se bagă unde nu-i fierbe oala. Omul se retrage în ale lui. Nu-şi permite să-şi piardă slujba, are credit pentru casă.

Un altul crede în poveşti. Vede frumuseţe unde-i urîţenie, cinste unde-i mîrşăvie, bunătate unde-i micime sufletească, regate de cleştar în cocina de porci. E împins, batjocorit, bătut, înşelat şi, în general, devine ciuca bătăilor. E împins finalmente din propria-i iluzie spre o realitate reală. Ajunge să spună, spre uşurarea tuturor: „Un han e un han, nu un castel“. De caraghiosul ăsta ne place tuturor. Se numeşte Don Quijote.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.