Pe plaja Mandraki de pe insula Skyathos, din Grecia, am stat odată și am văzut un apus ca ultimul apus de pe Pămînt. Evident, nu am de unde să știu dacă chiar așa ar arăta ultimul apus de pe Pămînt – la fel de roșu, de tăcut și de lung. Poate aș avea ghinionul să prind ultimul apus de pe Pămînt într-o zi înnorată, și atunci n-ar fi deloc așa, ar fi gri, tern și lipsit de dramatism, romantism și alte isme cu care ne place să încărcăm emoțional momentele astea imaginare.

De altfel, nu știu dacă în timpul ultimului apus de pe Pămînt ar mai sta cineva să-i admire estetica. Mă rog, în filmele apocaliptice vezi întotdeauna un violonist care cîntă în timp ce se scufundă Titanicul și un călugăr budist care meditează în timp ce urmărește asteroidul cum pătrunde în atmosferă. Dar noi, restul oamenilor obișnuiți, am fi preocupați de aspecte ceva mai pragmatice ale existenței noastre. Cum ar fi de faptul c-o să murim.

Oare un apus superb care se întîmplă în timp ce toată lumea de pe Pămînt moare mai poate fi considerat un apus superb? Mai ales dacă n-are cine să-l mai admire?

Ne place să ne imaginăm uneori, cînd sîntem pe o plajă pustie, că sîntem „la capătul lumii“ sau „la capătul Pămîntului“. Cumva, avem convingerea că acolo unde se termină lumea ne așteaptă o fîșie de nisip și niște apă caldă și multă pace. Deși probabil că, dacă ar fi așa, ar exista deja un resort exclusivist acolo.

Și atunci ne place să le marcăm simbolic. La Cabo da Roca, în Portugalia, deasupra unor stînci de care se lovește Atlanticul, stă înfipt un semn: „Cel mai vestic punct al Europei“. Ca și cum ar conta cu ceva. Cam cum ne plăcea să ne imaginăm, cînd eram copii, că dacă plutim destul de mult pe Marea Neagră cu salteaua de plajă, o să ajungem în Turcia.

În Rusia, aproape de Ekaterinburg, e o linie care delimitează, teoretic, Europa de Asia și unde oamenilor le place să se fotografieze cu cîte un picior pe fiecare continent. Unde începe o țară, se termină o alta, și convenția e un gard de sîrmă ghimpată.

Am ajuns în multe astfel de capete de lume de-a lungul vremii, și în toate m-am bucurat de aceeași senzație de suspendare a timpului care te ajută să respiri atît de liniștit atunci cînd ești vara la mare. Ca și cum toate lucrurile care te amenințau în oraș ar dispărea – sau poate, de la capătul lumii, toate par, pur și simplu, foarte departe. Iar potențialele pericole locale nu te pot atinge. Ești turist.

Și aici, convenția se aplică ușor dacă pui toate elementele cap la cap – sfîrșitul muncii e începutul vacanței, stai puțin cu cîte un picior în fiecare, apoi cu ambele în bula de la capătul lumii. Te extragi elegant și o iei de la capăt.

De fapt, doar ne place să stăm pe marginea apocalipsei și s-o contemplăm, fără să avem cu adevărat curajul de a o înfrunta. În locurile cele mai stranii ale lumii, în porții mici, ca și cum, în Melancholia lui Lars von Trier, planeta n-ar lovi de fapt niciodată – de altfel, e șocant să vezi cum chiar lovește –, ci ar rămîne suspendată undeva la jumătatea distanței, pentru ca oamenii să o poată admira și să spună: wow, cît de apocaliptic, fără să înfrunte cu adevărat sfîrșitul lumii.

Apocaliptic sau paradiziac, ambele ne produc aceleași reacții emoționale intense, viscerale. Pe plaja ghaneză din Ada Foah, acolo unde rîul Volta se varsă în Atlantic și se ajunge doar pe jos sau cu un 4x4 care să fie în stare să călărească dunele de nisip de pe grind, ești vecin cu Adam și Eva. La capătul multor minute lungi, fierbinți și zdruncinate de condus prin nisip sau de trekking cu rucsacul în spate, înconjurat de toți copiii satului, cînd nici nu-ți mai amintești exact ce ai căutat de fapt aici, vezi cocotierii, hamacele, căsuțele de lemn și, de-o parte și de alta a fîșiei de nisip pe care ai venit, rîul și oceanul. Amîndouă în același peisaj – o chestie pe care nici n-ai mai apucat s-o vezi de pe drum.

Sigur că poți alege un resort luxos. Sau poți să stai cu cortul. Orice îți place mai mult – ești la capătul lumii, îți îngădui orice. În noaptea de la Ada Foah, mîncînd un pește preparat pe întuneric într-un foc de tabără uriaș, improvizat pe plajă de localnicii care nu au mai reușit să pornească generatorul de curent, eu am băut bere, am studiat, printre frunzele de cocotieri, constelațiile de la cinci grade deasupra Ecuatorului și m-am simțit ca ultimul om de pe Pămînt. Sau primul, cine mai numără?

Dar la capătul lumii m-am simțit și în deșertul israelian Negev, din vecinătatea orașului Eilat. Dacă te deprimă să vezi în fiecare zi pe geam blocul de vizavi, imaginează-ți cum e să deschizi geamul și să nu mai vezi nimic – doar stînci și nisip, sute de kilometri de pietre roșii, aproape complet lipsite de vegetație, fierbinți ziua și reci noaptea.

După ultimul bloc din orașul Eliat începe deșertul. Nu există o trecere și nici un spațiu de negociere – în micul oraș israelian, cînd ai ajuns la marginea cartierului, ai ajuns la marginea lumii.

Science fiction-ul e plin de orașe post-apocaliptice înconjurate de deșert sau de apă, enclave de civilizație baricadate împotriva unor creaturi mutante sau amenințate de nori radioactivi. Și totuși, unii dintre noi căutăm locurile care ne fac să ne simțim aproape distopic de singuri. Plaja aia pustie dintr-o insulă grecească, unde poți să zaci pe prosopul tău și să-ți bei berea adusă de acasă. O săptămînă-două în stepele Mongoliei, pe cămilă sau pe cal, sau în deșert, acolo unde îți auzi vocea în urechi fără ecou, ca și cum ai vorbi într-un studio de înregistrări capitonat. Șoseaua de centură a Islandei, unde conduci sute de kilometri fără să te împiedici de mai mult de o casă înfiptă în coasta unui deal sau un sat cu treizeci-patruzeci de gospodării, zeci de ore pe drum cu calota de gheață pe geamul din stînga și oceanul luminat de soarele straniu al latitudinilor mari pe geamul din dreapta – uneori atît de aproape de șosea încît te temi dacă nu cumva ai ajuns prea aproape de capătul lumii.

Pentru unii dintre noi, nu există niciodată prea puțini oameni, prea multe stînci, prea mult nisip. Pentru unii dintre noi, apocalipsa sînt ceilalți oameni. Într-un oraș ca Beijing, unde oriunde te-ai uita nu poți să scapi de senzația că o să mori sufocat de gaze de eșapament sau călcat în picioare de unii dintre cei douăzeci de milioane de locuitori ai orașului. Într-o piață de Crăciun dintr-o capitală europeană, la coadă la vin fiert. În fața unei scene de la un festival, strivit de pe toate părțile de o sută de mii de oameni și de emoțiile lor.

Mie îmi place să dorm la marginea patului, să port haine largi și să umblu în picioarele goale. Îmi place spațiul, în orice formă ar veni el – stepele, deșerturile, plajele, oceanele. Capătul lumii mele e tăcut și lipsit de prea multă recuzită sau actori. Și nu e nimic apocaliptic aici. 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.

Foto: Ioana Epure