În 22 mai 2008, am cosemnat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă adresată liderilor UE, alături de trei foşti preşedinţi ai Comisiei Europene, noua foşti premieri şi şase foşti miniştri ai Finanţelor/Economiei din ţări din UE. Textul – numit „Pieţele financiare nu trebuie să ne guverneze” – lansa un avertisment privind iminenţa unei crize financiare zguduitoare, care va slăbi considerabil lumea occidentală. Între semnatari se numărau Jacques Santer şi Otto Graf Lambsdorff, care aparţin curentelor creştin-democrat şi, respectiv, liberal, din politica europeană. (Scrisoarea a fost publicată atunci în România în exclusivitate în Dilema veche)
La vremea publicării scrisorii, la vîrful Comisiei şi ECB se vorbea despre „robusteţea” economiei europene, remarcîndu-se, totodată, că grupurile bancare europene nu ar fi implicate masiv în producerea de active toxice, că criza, probabil, nu va traversa Oceanul. Am văzut ce s-a întîmplat odată cu momentul Lehman Brothers. De atunci a început calvarul financiar european, întruchipat şi de o criză a zonei euro.

De cîtva timp mă muncesc două gînduri privind desfăşurarea crizei. Şi poate că nu aş fi scris aceste rînduri acum, dacă nu aş fi văzut un bancher declarînd la postul public TV autohton că principala misiune a industriei pe care o reprezintă este de a avea grijă de banii deponenţilor; altfel spus, de a respecta relaţia fiduciară (de încredere) cu clienţii. Ştiind că banca sa a fost salvată cu bani publici în ţara mamă, că a fost implicată în originarea şi distribuirea de derivate periculoase, nu îmi venea să cred ce aud. Indecenţa retoricii afişate era la vedere. Realitatea este că mulţi, în industria financiară, nici acum nu asumă rolul pe care ea l-a jucat în producerea unei crize fără egal după Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, înşelarea clienţilor prin distribuirea de produse fără tranzacţionare transparentă (fără valoare, practic), goana după profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro şi macro etc. au transformat mari componente ale industriei financiare într-un veritabil destabilizator intern al economiilor industrializate. Evoluţia intermedierii financiare în ultimele decenii a amplificat enorm riscuri sistemice, prin creşterea complexităţii şi interconectivităţii. Cum subliniază Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, tocmai robusteţea sistemelor a fost lovită. Aş menţiona aici şi pe Alexander Lamfalussy, care, în 1999, într-o analiză de mare fineţe, arăta cum abuzul de securitizare şi creşterea „sectorului bancar umbră” (shadow banking sector), care scăpa reglementărilor, face sistemele tot mai fragile, vulnerabile. Criza a obligat guvernele să redescopere nevoia de stabilitate financiară.

Dar nu doresc să revin asupra viciilor intermedierii financiare, aşa cum a evoluat în ultimele decenii; de cînd a irumpt criza financiară, am scris despre cauze, aşa cum le văd, şi am evocat rolul nefast al dereglementărilor, între care renunţarea în SUA la legislaţia Glass Steagall în 1999 şi instituirea Commodities Markets Modernization Act din 2000, care au stimulat operaţiunile speculative. Sînt însă îngrijorat de două procese, care par să fie accentuate de criza financiară şi care, în opinia mea, merită atenţie sporită. Unul priveşte ce s-a întîmplat cu industria financiară în anii de criză. Riscuri sistemice au obligat guvernele la intervenţie publică de salvare a unor giganţi bancari, a celor numiţi „too big to fail”. Este drept că această intervenţie a fost însoţită de eforturi de reformă a reglementării şi supravegherii pieţelor financiare în domenii ca: limite la leverage (îndatorare), creşterea capitalului propriu, reglementarea derivatelor, legarea remunerării de performanţă, îngrădirea de operaţiuni speculative etc. Şi ironia face ca Adair Turner (şeful Autorităţii pentru Servicii Financiare) şi Mervyn King (guvernatorul Băncii Angliei) în Marea Britanie să fie mai cutezanţi decît omologi din Europa continentală. O explicaţie ar fi supraexpansiunea City-ului, care a vulnerabilizat mult economia britanică (Irlanda şi Islanda fiind cazuri de-a dreptul extreme). Fapt este însă că această criză conduce la o consolidare pe piaţă şi la apariţia unor entităţi financiare mai mari. Dimensiunea acestor grupuri face ca riscurile sistemice să persiste. În opinia mea, înăsprirea unor cerinţe de capital propriu şi lichiditate ca şi o supraveghere mai riguroasă (din partea Consiliului European pentru Riscuri Sistemice/ESRB) nu pot face faţă la operaţiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sînt analize care arată că noile reglementări (Basel III) sînt prea laxe, că ar trebui să se meargă pînă la 14% capital propriu). Sindromul „too big to fail”, netratat cum se cuvine, va perpetua o stare de captivitate a guvernelor faţă de aceste grupuri. Lucru grav este că se perverteşte logica de funcţionare a economiei de piaţă. Fiindcă este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare să fie socializate (pe spezele plătitorilor de taxe şi impozite) în mod recurent, în timp ce veniturile lucrătorilor din această industrie să fie protejate.

Criza şi clasa mijlocie

„Hazardul moral” a fost accentuat prin salvări, fără a fi contracarat de tratarea unor cauze de adîncime. Şi mă tot întreb de ce nu se recurge la o legislaţie anti-trust, aşa cum s-a întîmplat cu  alte industrii. „Izolarea” (ring-fencing) operaţiunilor tradiţionale de banking de cele de „trading” – aşa cum a fost propusă recent de o comisie specială în Marea Britanie – nu cred că este îndeajuns. Ce trebuie să ne pună pe gînduri este că industria revine treptat la obiceiuri periculoase, iar cînd fac această afirmaţie mă gîndesc la riscuri sistemice. Mark Möbius, care este un om din piaţă, cu mare experienţă, făcea referire nu demult la volumul de derivate care iar creşte în ritm ameţitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor şase grupuri financiare americane este obţinut din operaţiuni de trading, precum înainte de criză. În loc să diminuăm din natură speculativă (de cazinou) a activităţii bancare, ea se perpetuează. Cînd Nicolas Sarkozy, David Cameron, Angela Merkel, în UE, au dojenit capii industriei financiare, replicile au fost rapide. Cît de strîmbă este situaţia se vede din derularea tragediei greceşti, a dramei europene. Deoarece riscul de contagiune este foarte înalt (fiindcă integrarea face ca panica să conducă uşor la reîngheţarea pieţelor), implicarea (prin participarea la pierderi/haircuts) sectorului privat în restructurarea datoriei suverane elene este evitată, refuzată cu vehemenţă de ECB şi Comisie. Dar între mari deţinători de obligaţiuni elene sînt mari operatori din piaţă (market-makers), care au fost salvaţi de intervenţia guvernelor. Este o situaţie tragicomică, o pervertire a regulilor de bază ale economiei de piaţă, care spun că cine îşi asumă riscuri se cuvine să suporte consecinţe. Dacă ar fi numai situaţia de criză actuală, poate că ai trece cu vederea, avînd în vedere indiscutabile riscuri sistemice. Dar concentrarea pe pieţe creşte, şi grupurile bancare mari nu se dezbară de practici rele. Este ca şi cum mergem spre o permanentizare a stării de criză. Şi nici guvernele, Comisia în UE, Administraţia în SUA nu par să aibă forţa de a rezista presiunilor industriei. Peste Ocean sînt acţiuni de diluare a prevederilor legislaţiei Dodd-Franck. Tot astfel se întîmplă şi în Europa.

Al doilea proces ţine de relaţia între economic şi social. Economicul nu poate fi abstras din social – să mi se scuze platitudinea. Criza financiară accentuează un fenomen îngrijorător în ţările europene şi în SUA; mă refer la îngustarea clasei mijlocii în ultimele două decenii. Acest fenomen poate fi pus în corespondenţă cu mersul tehnologiilor, cu creşterea economică explozivă a Asiei (care a tăiat din „market shares” deţinute de economiile vestice), cu politici publice şi, nu în ultimul rînd, cu o financializare excesivă a multor economii (în detrimentul altor activităţi, al industries). Financializarea a adus cu sine o redistribuire a venitului net în lumea corporatistă (o triplare, de pildă, a ponderii finanţei în totalul profiturilor în SUA, în ultimele decenii) şi în relaţia dintre salariaţi şi acţionari (capital). Teza capitalismului popular nu poate oculta creşterea inegalităţii veniturilor. Cînd plăcinta socială (PIB-ul) creşte, ai zice că nu sînt probleme. Dar cînd plăcinta este aceeaşi, sau chiar scade, o împărţire tot mai inegală devine periculoasă. Pînă şi în Germania, care este o maşină economică superperformantă, veniturile reale ale salariaţilor au scăzut cu cca 6% în deceniul trecut. Deşi aici se poate spune că soliditatea „economiei sociale de piaţă” (cooperarea între partenerii sociali) a ajutat în surmontarea unor dificultăţi ale reunificării, generate de globalizare.  Oricum, „şansele egale” – achiziţie fundamentală a civilizării capitalismului – depind de distribuţia veniturilor. 

Criză financiară accentuează erodarea clasei mijlocii. Pentru că salvarea industriei financiare a împovărat bugetele publice considerabil. În numeroase economii avansate, datoriile publice au crescut cu peste 40%, în cîţiva ani şi tendinţa continuă. Întrucît corecţii bugetare majore vor fi inevitabile în timp, aceasta înseamnă că cetăţenii vor fi confruntaţi în anii ce vin cu importante creşteri de taxe şi impozite, cu reduceri de cheltuieli sociale. În al doilea rînd, apare spectrul unei inflaţii mărite. Deja tensiuni pe pieţele produselor de bază împing în sus inflaţia. Injecţii de lichiditate repetate, efectuate de bănci centrale mari, anunţă diminuarea veniturilor prin taxa prin inflaţie. În viitor, blocaje politice extreme ar putea conduce la subjugarea unor bănci centrale şi emisiuni necontrolate de monedă. Criza financiară a indus deja o dominantă fiscală asupra conduitei multor bănci centrale (inclusiv asupra FED şi ECB). Şi înclinaţia multor cetăţeni dintre cei avuţi de a face plasamente în entităţi înregistrate în paradisuri fiscale accentuează povara fiscală pentru clasa mijlocie. Înainte de criza financiară, Larry Summers şi Robert Reich (profesori la Harvard) atrăgeau atenţia asupra pericolelor decurgînd din erodarea clasei mijlocii. Şi Anthony Giddens a examinat acest fenomen. Dar ei aveau în vedere, în principal, efecte ale globalizării, ale creşterii economice din Asia la confluenţe cu fenomene demografice şi scleroze instituţionale. În 1996, Paul Samuelson vorbea de jocuri cu sumă nulă în economia globală, care slăbesc poziţiile economiilor occidentale. Criza financiară/economică accelerează asemenea efecte. Dacă adăugăm şi consecinţe ale crizei ecologice, lucrurile se complică în plus. Amintesc că fostul economist-şef la Banca Mondială Nicholas Stern, care condusese o analiză amplă, a spus răspicat ceea ce economiştii serioşi ştiu: că pieţele nu internalizează corect relaţia om-natură şi că este necesară o politică publică.

Problema morală

Dominanţa exercitată de industria financiară şi erodarea clasei mijlocii sînt de rău augur pentru democraţie, pentru funcţionarea sistemului de controale reciproce instituţionalizate (checks and balances), pentru asigurarea cimentului social şi a capitalului social (în accepţia lui Robert Putnam), de care democraţia are nevoie. Cînd grupuri de interese devin prea puternice, ele pot captura politica publică. Aşa s-a întîmplat cu valul de dereglementări, dincolo de influenţa unei cosmologii a pieţelor perfecte (the efficient markets hypothesis) care a neglijat riscuri sistemice şi a simplificat pînă la deformare înţelegerea realităţii. Cînd societatea se polarizează, se creează premise pentru fragmentare socială, pentru deteriorarea spaţiului public (ca perimetru de dialog şi ajungere la compromisuri), pentru articulări politice extremiste. Asemenea reacţii sînt în nu puţine ţări din UE şi chiar în SUA. Polarizarea politică stridentă, intolerantă este şi ea rău prevestitoare.

Avem de-a face şi cu o mare problemă morală. Companii mari vorbesc despre „responsabilitate corporatistă socială” (social corporate responsability/SCR). Unde este aceasta, ca şi răspunderea morală/fiduciară faţă de clienţi, cînd se plasează produse financiare toxice unor investitori naivi în timp ce distribuitorii produselor le short-ează (mizează pe deprecierea activelor respective)? Penalităţile pe care bănci mari de investiţii le plătesc în SUA lui Securities and Exchange Commission pentru asemenea practici sînt edificatoare. Unde este responsabilitatea cînd firme cu venituri nete de multe miliarde de dolari plătesc fiscului cvasi-nimic? Mă întreb dacă preşedintele Barack Obama l-a numit pe şeful GE în fruntea unui comitet special de învigorare a afacerilor avînd în vedere o asemenea performanţă. Nu în mod întîmplător, după o serie de scandaluri corporatiste (vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, şef al patronatului francez, scria într-o carte că „Ils vont tuer le capitalisme” (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazîndu-l, ne putem gîndi la economia de piaţă, la democraţie. 

Cînd evenimente rare – „lebede negre” (black swans) cum le numeşte Nicholas Taleb – pun la grea încercare capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice, sentimentul de echitate (fairness) în împărţirea poverii devine esenţial în prezervarea cimentului social. Aşa cum am remarcat de mai multe ori, Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen şi alţii au subliniat relaţia între valori morale şi o bună funcţionare a economiei, a societăţii. Cînd cinismul, lăcomia, iresponsabilitatea faţă de soarta celorlalţi, egoismul se răspîndesc, anomiile pot deregla serios societatea. 

Criza este însoţită şi de false piste în dezbaterea publică. A susţine că actuala criză financiară este cauzată în principal de rolul excesiv al statului în economie este, în opinia mea, o teză falsă. Criza financiară are la origine, în esenţă, un sistem de intermediere financiară care a luat-o razna în ultimele decenii. Sistemul financiar a dezvoltat un raison d’être al său, tot mai în divorţ de nevoile economiei reale – grav fiind că politici publice, în ţări proeminente în economia lumii, au fost „capturate” de finanţă în folosul ei. Este adevărat, însă, că criza financiară se împleteşte cu una a statului asistenţial. Aceasta din urmă era vizibilă de mai bine de un deceniu, fiind determinată de excese populiste, clientelism politic şi hipertrofierea sectorului public în unele ţări (Grecia fiind cazul cel mai notoriu), de suprasolicitarea posibilităţiilor din raţiuni militare şi de altă natură (ceea ce Paul Kennedy a numit „overstretch” în cazul SUA) şi, nu în cele din urmă, de o demografie tot mai nefavorabilă societăţilor industrializate (care îmbătrînesc). Criza financiară amplifică o criză a statului asistenţial, care o premerge. Deci, a afirma, cum fac unii, că se impune o demantelare a „statului social” pentru a rezolva criza financiară/economică denotă neînţelegerea originilor celor două crize. Statul asistenţial trebuie să fie reformat, fiindcă a operat peste putinţele sale, şi este necesară, în acest context, o responsabilizare individuală a cetăţenilor (care nu înseamnă ca cei mai slabi în societate să fie abandonaţi). Dar şi sistemul financiar trebuie să fie reformat în mod radical. Aceste două reforme implică o rescriere a contractului social între cetăţean şi stat şi o revenire a industriei financiare într-o matcă care aduce beneficii întregii societăţi. Fără îmblînzirea pieţelor financiare, fără revenirea la logica iniţială a aranjamentelor Bretton Woods (care stăvileau mişcările de capital destabilizatoare), alte crize, cu efecte nu mai puţin grave, vor fi invitate. Trebuie să se accepte că funcţionarea pieţelor financiare nu este un dat celest, că politicile publice pot influenţa! Aşa s-a întîmplat după Marea Depresiune şi Al Doilea Război Mondial. Dacă procesele îngrijorătoare evocate mai sus continuă, este periclitată funcţionarea însăşi a democraţiei.

P.S.  Criza zonei euro este cauzată şi de aranjamente instituţionale şi de politici defectuoase. De aceea este nevoie de o reformă profundă a guvernanţei economice, care nu se poate rezuma la disciplina fiscală şi controlul unor dezechilibre interne. Fără instrumente care să favorizeze convergenţa reală, fără elemente de politică fiscală comună şi mecanisme la nivelul UE de asigurare împotriva riscurilor asimetrice, zona euro va fi greu să reziste. 

Daniel Dăianu este profesor universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Cel mai recent volum al său este Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Editura Polirom, 2009.