A devenit obsedant. Îl are aproape toată lumea prin casă, probabil că şi unii dintre dumneavoastră, cei care citiţi acum. Îl am şi eu. E din lînă, mai mult lung decît lat, nu foarte mare, cu dungi în culori vesele aşezate vertical, pe lăţime. E de la Ikea. Venirea suedezilor (şi) în România a completat tabloul global şi ne-a băgat definitiv în rîndul lumii: sîntem dintre cei cu McDonald’s, Starbucks, Pizza Hut, Burger King, Praktiker şi cîte şi mai cîte. Mobila şi alte lucruşoare pentru casă pe stil scandinav, albe, epurate, curăţele ne-au cucerit căminele. Merge mînă în mînă cu teoria macdonaldizării a lui George Ritzer (The McDonaldization of Society, 1993), cu mica variaţie că suedezii redistribuie socialist munca (nu numai taxele) şi te pun să-ţi asamblezi singur canapeaua.

Aşa se face că mai toţi am ajuns să avem prin case – dacă nu ceva mobilier – măcar nişte linguri şi furculiţe, pahare, cîrlige de rufe, aşternuturi, perniţe şi, desigur, covoraşul universal. De lînă, cu dungi.

În week-end-uri veţi vedea adevărate peripluri la Ikea din marginea Bucureştiului. Înlăuntrul domului casnic în care eşti ghidat cu săgeţi mari, lipite pe jos, ca Doamne fereşte, să nu cumva să ratezi vreun departament, se petrec adevărate drame de familie. Cupluri proaspăt căsătorite, asudate şi nervoase experimentează prima ceartă domestică. Pentru că sînt bulversant de multe opţiuni, pentru că trebuie să te gîndeşti bine ce potriveşti cu ce, ce asamblezi cu ce, pentru că trebuie să notezi de pe produsele alea tot felul de coduri cu un soi de creionaşe ecologice (!!) pe care le primeşti la intrare. Ideal ar fi ca, tot de la intrare, să se dea şi ceva calmante. Cîte un extraveral. Cu toată aglomeraţia din jur, cu toate tentaţiile de acolo, e uşor să te pierzi cu firea. Şi ajungi să te cerţi aprig din cauza unui set de pahare.

Am văzut deunăzi un asemenea cuplu, care a făcut o criză de nervi comună în magazin pentru că scaunul ales de ea nu se potrivea cu biroul ales de el. Şi mai aveau de tîrguit şi o bucătărie. Proaspăt căsătoriţii, cu verighetele nou-nouţe şi strălucitoare pe degete, cu obrajii arzînd de furie, au plecat care încotro prin magazin. Ea s-o fi calmat pe la secţiunea lampadare, el, la mobilierul de grădină, probabil. Sper că totul s-a sfîrşit cu bine şi au cumpărat, în semn de împăcare totală, covoraşul universal.

Asistăm aşadar la o oarecare uniformizare casnică. Pe principiul „mă simt la tine acasă ca la mine acasă“. Avem parchet laminat, ceva tacîmuri aidoma şi mobila (adesea destul de precară) asamblată cu greu. Cum asistăm la o mare defilare de haine aidoma pe stradă. Veţi fi observat probabil eternele eşarfe (cu variaţia arăbească – keffiyeh; acum, înţeleg, cam ieşită din modă) purtate iarnă-vară la gît peste tricou. Veţi fi observat blugii foarte strîmţi (skinny) purtaţi de-a valma, indiferent de cît de multe kilograme are posesoarea, la care se asortează neapărat un tricou de asemenea peste măsură de strîmt, prin care se poate număra cu lejeritate stratul de cărnuri. Aşa cum au apărut, mai recent, un soi de şalvari care, sincer, nu avantajează pe toată lumea. Mai ales persoanele minione care ajung cu turul pantalonilor la numai cîţiva centrimetri de asfalt. În sezonul iarnă-primăvară-vară-toamnă sute de cizme identice bat oraşul. Sînt celebrii uggs australieni, un fel de ciorapi diformi, îmblăniţi.

O mare de etichete şi logouri ne unesc sub semnul universalităţii. (Cît de discutabilă e, cît de morală sau nu, cîtă parte din universalitatea asta se produce în sweat shop-urile asiatice aflaţi de la Naomi Klein în al său No Logo). Lucrurile comune pe care le posedăm ne dau un mare sentiment de siguranţă socială. De apartenenţă la ceva. Răsuflăm uşuraţi atunci cînd, aflaţi într-un loc total necunoscut, recunoaştem marele „M“ galben: „Băi, au şi ăştia McDonald’s!“. Cum probabil că au prin case liniştitorul, veselul covoraş universal. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio KissFm şi Magic FM.